În cărticica lui Constantin Cavarnos dedicată sfântului Sava cel Nou (Sfântul Sava cel Nou, vindecătorul trupului și al sufletului, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2012), se spune despre sfânt că „…era o regulă a vieții sale ca niciodată să nu aibă bani în chilie după apusul soarelui. El spunea că monahul care are bani în chilia sa pe timpul nopții îl are pe diavol acolo” (p. 35).
Pe de o parte, această veritabilă apoftegmă (zicere duhovnicească sintetică sau chintesențială cu valoare deopotrivă practică și retorică), trimite la o riguroasă punere în practică a votului monahal al sărăciei (unul dintre cele trei angajamente speciale ale călugărului, alături de castitate sau feciorie, și ascultare).
Pe de altă parte, laolaltă cu cele de mai sus, cuvântul are sens și din punct de vedere economic. Dacă înțelegem corect natura banilor ca mijloc general acceptat de efectuare a schimburilor, rezultă că banii sunt cea mai „lichidă” formă a avuției. Cu alte cuvinte, cel mai ușor de înstrăinat. Prin urmare, un călugăr care s-a angajat la sărăcia de bună voie, devine puțin suspect dacă nu reușește să înstrăineze „până la lăsarea nopții (un fel de a spune as soon as possible – asap)” tocmai cea mai lichidă formă de avuție. Dacă e foarte izolat, nu prea primește, și nu prea are ce înstrăina. Dacă e relativ mai puțin izolat, deci mai primește donații, are și ocazii de a face mai departe milostenie cu ele. Și aici e cheia: mai ales dacă sunt sub formă de bani. De ce? Pentru că, prin natura lor banii sunt acel bun din economie pe care toți îl acceptă cel mai ușor. Numai dacă nu vrei nu poți să-i dai. Prin urmare – admițând și posibilele excepții, desigur – când pare că nu poți, se prea poate să nu vrei, ceea ce – mai ales ca și călugăr, dar problema-i relevantă în diferite grade pentru toți – indică probleme duhovnicești sau spirituale (minciuna sau îmbrobodeala: de sine, a celorlalți și, nu în ultimul rând, a lui Dumnezeu).
Dacă avem în casă un scaun mai vechi, niște cărți sau un rucsac mai mult sau mai puțin uzat, și ne gândim să le scoatem pe holul blocului sau la pubelă, ne punem problema că poate nu le vrea nimeni – ba chiar ar putea fi percepute ca poluare a spațiului locativ. În scurt timp omul angajat de asociația de locatari ne va bate la ușă cu aerul că o fi el ținut să facă curat și să colecteze gunoiul obișnuit, dar nu să facă minuni făcând dispărute articole mai „dificile”, și să sugereze sau să spună pe șleau că trebuie plătit pentru asta (cerere care nu e deloc apriori aberantă, de altfel). Se prea poate, e drept, să-i fie util scaunul sau rucsacul sau celelalte, și atunci le preia discret, fie să le folosească, fie să lea dea mai departe, știe el cui. Dar se prea poate să nu le vrea (nici el, nici altcineva ușor și rapid identificabil), și deci ca acele bunuri să fie mai greu de plasat (chiar dacă ele nu sunt încă propriu-zis gunoi – un alt fel de a spune că încă sunt bunuri). Or, nu putem gândi că am fi vreodată în această situație cu banii (presupunând politici monetare sănătoase, și nu vreo hiperinflație). Dacă vrem vreodată să scăpăm de o sumă de bani, cred că putem fi toți de acord că problema poate fi rezolvată în primele minute de la ieșirea din casă.
Problema este înrudită cu cea a preferinței cerșetorilor pentru bani (mai sus ideea e că banii sunt ușor de dat; aici e că sunt ușor de acceptat; ambele prin însăși natura lor). Dincolo de anumiți cerșetori „cu strategie”, majoritatea covârșitoare preferă banii. De ce? Tocmai pentru că îi pun în cea mai bună poziție (în raport cu orice altă formă a milosteniei) de a-și satisface nevoile viitoare, chiar dacă pe cel care dă banii acest lucru îl poate face suspicios că-i va cheltui aiurea pe tutun, alcool sau mai rău. E aceeași problemă ca la barter – coincidența nevoilor. E puțin probabil ca la milostenia în bunuri să nimerești exact ce-și dorea cerșetorul cel mai mult. Dar dându-i bani, el va avea apoi posibilitatea de cumpăra orice lucru de care are cel mai urgent nevoie (în limitele sumei, firește) tocmai pentru că banii vor fi acceptați de oricine din societate. (E, de asemenea, drept, că preocupându-te mai îndeaproape de o persoană nevoiașă, cunoscându-i viața și preferințele, poți adecva foarte bine și milostenia sau donațiile în natură – și aici acest tip de donație e un semn foarte bun; sau că donațiile în bani pot veni la pachet și cu un anumit caracter impersonal, cu o formă relativă de nepăsare – deși nu cred că o fac necesarmente, cum ar sugera cineva ca Michael Sandel, profesor de filozofie morală și politică de la Harvard).
Revenind, gândul sfântului Sava cel Nou este perfect inteligibil din dubla perspectivă a tradiției creștin-ortodoxe cu privire la călugărie („natura” călugăriei, dacă putem spune așa) și a teoriei economice cu privire la natura monedei.
Cât despre aparenta identificarea finală pe șleau a banilor cu necuratul, iarăși lucrurile trebuie privite cu atenție și înțelese corect. Întâi că identificarea nu e generală și totală, ci numai „după apusul soarelui” sau „pe timpul nopții”. Asta sugerează că problema nu sunt banii în sine, ci dispoziția sufletească a călugărului și acțiunea rezultată pe baza acesteia (păstrarea banilor peste noapte). Până la urmă problema cu adevărat gravă nu e că se instalează diavolul în materialul banilor, ci că ocupă poziții mai avansate în sufletul monahului.
Apoi, în literatura duhovnicească, exprimările de acest tip nu trebuie înțelese ca expresii ale maniheismului (trupul rău, sufletul bun; materia rea, spiritul bun), cu corolarul că există anumite lucruri rele în sine, independent de voința și modul omului de a le întrebuința (banii, alcoolul, cardul bancar, telefonul mobil etc.) – ceea ce ridică probleme teologice serioase – ci mai degrabă ca ceea ce am putea numi „scurtături duhovnicești” sau spirituale. Sau, dacă vreți o formulare seculară, scurtături comportamentale. Dacă vreun student apăsat de patima jocurilor pe calculator își aruncă cd-urile cu jocuri la gunoi sau dacă o persoană stăpânită de patima beției își varsă la un moment dat licorile la chiuvetă, nu înseamnă că cd-urile sau licorile sunt „demoni” și că sunt rele în sine, ele însele sursa (exterioară) a răului din omul pe care l-au invadat. Dar, punctual și în context, din perspectiva celui care vrea să-și schimbe comportamentul, e util strategic să le trateze ca atare. Cumva ca în medicină, când vine vorba de necesitatea unei amputări. Amputarea unui deget nu poate fi interpretată ca o operaționalizare, o demonstrare în practică sau prin acțiune a viziunii conform căreia „degetele sunt rele în sine”, ci doar ca măsură de ultimă instanță prin care, în ciuda faptului că viziunea generală este că ”degetele sunt bune”, acest deget a fost atât de invadat de agenți microbieni încât părțile lui bune nu mai pot fi separate aici și acum de părțile lui stricate. Și pentru a salva întregul, sacrificăm partea. Pentru a salva omul, amputăm degetul. Evităm răul mai mare, asumând un rău mai mic.
La fel și cu banii ținuți peste noapte de călugărul care se vrea sărac de bună voie. Poate că s-au îmbibat și îmbinat, în context, atât de strâns cu vulnerabilitatea lui încât dacă i-ar arunca, salvându-și călugăria (deci pe sine în postura de călugăr), dar pierzând resurse materiale și oportunitatea unei milostenii ranforsate a doua zi, per total tot ar fi mai bine. Privind astfel lucrurile, banii aflați în chilia unui călugăr noaptea sunt „cangrena”, partea care „s-a infectat” și „miroase” din contextul teleologic și existențial al acestuia și care, mai rău, sugerează posibilitatea sau chiar probabilitatea infectării întregului său proiect existențial.
Așa încât, dacă auziți vreodată vreun călugăr zicând de televizor, internet, corporații, bani, bănci, McDonald’s ș.a.m.d., că sunt demoni sau demonice, nu e nevoie să intrați în panică. Cel mai probabil vrea să zică că, în contextul actual, le utilizăm nepermis de mult pentru prostii, și mult prea puțin (spre deloc) pentru lucruri bune. Și că, ce se poate face pe termen foarte scurt, e să luăm mai multă pauză în ceea ce le privește, cel puțin până când utilizarea lor va putea beneficia de contexte mai bune.
