Liberalismul: adevărat şi fals – Murray Rothbard

30,00 RON

Categorie: Domeniu:

Descriere

Liberalismul: adevărat şi fals – Murray Rothbard

Cuprins:

Partea I: Triada liberală (capitole din Manifestul liberal):

  • Educația
  • Moneda
  • Protecția

Partea a II-a: Pseudo-liberalismul:

  • Războiul
  • Friedman
  • Mitul eficienţei

Tudor Smirna:

În această carte au fost cuprinse şase texte, în două calupuri de câte trei, ca înfruntare între adevăr şi minciună, între ceea ce este liberalismul autentic şi ceea ce este considerat, din păcate prea adesea, a fi. Primele trei texte, „triada liberală”, sunt capitole din Manifestul liberal, despre cele mai importante domenii cu care ar trebui să înceapă reconstrucţia libertăţii: educaţia, moneda şi protecţia. Următoarele trei sunt critici atât de devastatoare cum numai Rothbard ştia să le facă, la adresa unor exponenţi notorii ai conservatorismului, monetarism-keynesismului şi neoclasicismului. Rothbard arată că războiul nu este liberal, o bună parte din propunerile lui Friedman nu sunt liberale şi ideea unei eficienţe care face abstracţie de persoană şi de proprietatea sa, nu este nici ea liberală.

Lew Rockwell:

Există multe tipuri de liberalism în lumea de azi, dar rothbardianismul rămâne centrul său gravitaţional, primă inspiraţie şi conştiinţă, miezul strategic şi moral, punctul focal al dezbaterilor, chiar şi atunci când numele său este ţinut sub tăcere. Motivul? Murray Rothbard este creatorul liberalismului modern, ideologie şi sistem politic în care se propune evadarea, o dată pentru totdeauna, din capcanele stângii şi ale dreptei, cu ale lor planificări centrale ale felului în care trebuie utilizată puterea statului. Liberalismul este alternativa radicală care arată că puterea statului este imposibilă şi imorală.

„Mr. Libertarian” i se spunea lui Murray N. Rothbard, şi i se mai spunea „Cel mai mare inamic în viaţă al Statului”. Aşa a şi rămas până în ziua de azi. Sigur, a avut mulţi predecesori pe care s-a sprijinit: tradiţia liberalismului clasic, Şcoala austriacă de economie, tradiţia americană anti-război şi tradiţia drepturilor naturale. Însă el a fost cel care a strâns împreună aceste părţi, într-un sistem unitar care, la o primă vedere, pare lipsit de plauzibilitate, dar care, odată definit şi apărat de Rothbard, se dovedeşte a fi de neocolit.

 

Învățământul public și cel obligatoriu”

“Până acum câţiva ani, puţine erau instituţiile americane care să fie considerate mai sacre – în special de către socialişti – decât învăţământul public. Devotamentul faţă de această instituţie i-a cuprins chiar şi pe acei americani din perioada de început a Statelor Unite […] În anii noştri, învăţământul public a ajuns să fie considerat un ingredient esenţial al democraţiei – un spaţiu al fraternităţii şi un adversar al elitismului şi al separaţionismului din viaţa publică americană. Şcoala publică a devenit întruparea presupusului drept al fiecărui copil la educaţie, fiind salutată ca un creuzet al înţelegerii şi al armoniei între oamenii din toate clasele sociale care, încă de la o vârstă fragedă, se văd stând unul lângă altul, alături de toţi vecinii lor.

Împreună cu răspândirea educaţiei publice s-au dezvoltat şi legile privind obligativitatea învăţământului, prin care toţi copiii de până la o anumită vârstă – şi această vârstă a continuat şi continuă să crească – erau forţaţi să urmeze fie o şcoală publică, fie una privată acreditată de către aparatul de stat. Spre deosebire de perioada timpurie, când o proporţie relativ mică a populaţiei urma şi cursurile învăţământului secundar, astăzi întreaga masă a populaţiei a fost obligată de către guvern să îşi petreacă cea mai mare parte din anii cei mai impresionabili ai vieţii în instituţii publice. Am fi putut analiza cu uşurinţă legile privind obligativitatea învăţământului în capitolul nostru referitor la servitutea involuntară; nu este oare această instituţie un foarte dezvoltat sistem de încarcerare? În anii noştri, Paul Goodman şi alţi critici ai sistemului educaţional au denunţat cu hotărâre învăţământul public – şi, într-o mai mică măsură, şi apendicele său privat – prezentându-l ca pe un vast sistem penitenciar pentru tineretul naţiunii, un sistem prin care nenumărate milioane de copii nedoritori şi inadaptabili sunt târâţi în structura de învăţământ a statului. Se prea poate ca tactica Noii Stângi de a da buzna în licee strigând „Evadaţi!” să fi fost absurdă şi ineficientă, dar cu siguranţă că ea exprima un mare adevăr legat de sistemul de învăţământ. Pentru că dacă târâm întreg tineretul în vaste închisori, sub pretextul „educaţiei”, cu profesori şi administratori pe post de paznici şi gardieni, de ce nu ne-am aştepta să obţinem nefericire, nemulţumire, alienare şi revoltă din partea populaţiei tinere? Singura surpriză ar trebui să fie aceea că rebeliunea a izbucnit atât de târziu. Acum însă a devenit tot mai recunoscut faptul că ceva este profund în neregulă cu instituţia cu care America se mândreşte cel mai mult; că, mai ales în zonele urbane, şcolile publice s-au transformat într-o cloacă a delicvenţei, a furturilor şi a consumului de droguri, şi că nici un fel de educaţie autentică nu se poate obţine prin pervertirea minţilor şi a sufletelor copiilor.

Unul din motivele care explică această tiranie faţă de tineretul naţiunii îl constituie altruismul prost orientat al clasei de mijloc instruite. Membrii acestei clase simţeau că muncitorii, sau „clasa de jos”, ar fi trebuit să aibă şansa de a se bucura de învăţământul pe care clasa mijlocie îl apreciază atât de mult. Iar dacă muncitorii sau copiii lor sunt atât de ignoranţi, încât să respingă această şansă uriaşă oferită lor, atunci trebuie, nu-i aşa, să recurgem la puţină coerciţie – „spre binele lor”, desigur.

O eroare crucială comisă de aceşti adoratori din clasa mijlocie a învăţământului public stă în confuzia dintre învăţământul formal şi educaţie în general. Educaţia este un proces de învăţare care se desfăşoară întreaga viaţă, nu numai în şcoli, ci şi în toate celelalte sfere ale vieţii. Când copilul se joacă, sau îşi ascultă părinţii sau prietenii, sau citeşte ziarul, sau munceşte, el se educă. Învăţământul formal reprezintă numai o mică parte din procesul educaţional; el este cu adevărat potrivit numai pentru subiectele de studiu formale, în particular pentru subiectele mai avansate şi mai sistematice. Materiile elementare – scrisul, cititul, socotitul şi corolarele lor – pot fi cu uşurinţă învăţate acasă şi în afara şcolii.

Mai mult, una dintre marile glorii ale umanităţii stă în diversitatea sa, în faptul că fiecare individ este unic, cu abilităţi, interese şi aptitudini unice. A-i obliga să se înscrie în sistemul formal de învăţământ pe acei copii care nu au nici aptitudini şi nici interes pentru acest domeniu constituie o pervertire criminală a minţilor şi a sufletelor copiilor. Paul Goodman este cel care a afirmat cu tărie că celor mai mulţi dintre copii le-ar fi mai bine dacă li s-ar îngădui să lucreze de la o vârstă fragedă, şi astfel să înveţe o meserie şi să înceapă să facă acele lucruri pentru care sunt cei mai potriviţi. America s-a ridicat datorită cetăţenilor şi conducătorilor ei, dintre care mulţi nu au primit deloc – sau aproape deloc – o educaţie formală; ideea că cineva trebuie să obţină mai întâi o diplomă de bacalaureat înainte de a putea să muncească şi să trăiască în „lumea reală” este o absurditate a vremurilor noastre. Aboliţi legile privind obligativitatea învăţământului, daţi-le înapoi copiilor propriile lor capete şi vom redeveni o naţiune mai productivă, mai interesată de ceea ce facem, mai creativă şi mai fericită. Mulţi dintre cei care s-au opus cu argumente inteligente şi de substanţă Noii Stângi şi rebeliunii tinerilor au arătat că nemulţumirea acestora şi divorţul lor de realitate se explică, în cea mai mare parte, prin perioada tot mai lungă pe care tinerii sunt obligaţi să o petreacă în şcoli, într-un spaţiu al dependenţei şi al iresponsabilităţii. Desigur că lucrurile aşa stau, dar cine este de vină pentru aceasta? Fără îndoială că vina aparţine sistemului de învăţământ ca atare, şi în particular legilor privind obligativitatea învăţământului, care prelungesc la nesfârşit ciclul de instrucţie – iniţial până la nivel de liceu, acum până la nivel de colegiu şi în curând poate până la nivel de doctorat. Obligativitatea învăţământului de masă este cea care creează atât nemulţumirea, cât şi acel zid, tot mai înalt şi mai gros, pus între tineri şi „lumea reală”. La nici o altă naţiune şi în nici o altă epocă nu a fost împinsă mai departe această manie a învăţământului de masă.[…]” 

”Friedman” – Murray N. Rothbard, „Milton Friedman Unraveled”, apărut iniţial în The Individualist vol. 3, nr. 7 (februarie, 1971) şi republicat în The Journal of Libertarian Studies, vol. 16, nr. 4 (2002)

”[…]Cea mai dezastruoasă influenţă a lui Milton Friedman este o moştenire a vechiului egalitarism chicagoit: este vorba despre propunerea de a oferi tuturor un venit anual garantat, prin intermediul sistemului de impozitare pe venit: „impozitul negativ pe venit” – o idee preluată şi amplificată de un stângist ca Robert Theobald şi pe care, fără îndoială, preşedintele Nixon va fi în măsură să o preseze până trece prin noul congres SUA.

În conceperea acestei scheme catastrofale, Milton Friedman s-a orientat din nou după dorinţa lui arogantă nu de a îndepărta statul din vieţile noastre, ci de a face statul mai eficient. El priveşte în jur la mizeria peticită a sistemelor asistenţiale ale administraţiei locale şi centrale şi trage concluzia că totul ar fi mult mai eficient dacă întreaga schemă ar fi aşezată sub egida impozitului federal pe venit, şi fiecăruia i s-ar garanta un anumit prag de venit minim. Mai eficient? Poate. Dar şi cu mult mai nociv, deoarece singurul lucru care face sistemul nostru actual să fie totuşi tolerabil este tocmai ineficienţa lui, tocmai faptul că, pentru a pune mâna pe favoruri, omul trebuie să dea din coate şi să treacă prin reţeaua neplăcută şi haotică de birocraţie asistenţială. Schema lui Friedman ar face ca favorurile să devină automate, oferind prin aceasta tuturor câte o creanţă automată asupra producţiei.

Trebuie să înţelegem că beneficierea de asistenţă guvernamentală nu este, aşa cum îşi imaginează multă lume, un dat natural sau dumnezeiesc simplu şi absolut, un fapt primar, ca o erupţie vulcanică. Beneficierea de asistenţa guvernamentală, ca orice alt act economic uman, are o „funcţie a ofertei”; cu alte cuvinte, dacă faci ca beneficiile asistenţei să fie suficient de motivante, poţi produce oricât de mulţi clienţi ai asistenţialismului doreşti. Plăteşte-le suficient de puţin – şi poţi reduce numărul clienţilor după plac. Pe scurt, dacă statul anunţă că toată lumea care se înscrie la un birou de „asistenţă” primeşte automat un cec anual de 40.000 de dolari, repetabil pe termen nelimitat, vom afla curând că toată lumea a devenit beneficiară de asistenţă socială – şi, mai mult, că toată lumea e pe cale să se înscrie în organizaţia pentru „dreptul la asistenţă socială”, care face lobby pentru o asistenţă de 60.000 $, în vederea neutralizării creşterii costurilor vieţii.

Mai precis, funcţia ofertei clienţilor asistenţei este invers proporţională cu diferenţa dintre rata curentă a salariilor în domeniul respectiv şi nivelul plăţilor asistenţiale. Această diferenţă reprezintă „costul de oportunitate” al trecerii pe asistenţă, suma pe care o pierde cineva dacă leneveşte în loc să muncească. Dacă, de exemplu, rata salarială curentă creşte într-un domeniu şi plăţile asistenţiale rămân nemodificate, diferenţa şi costul de oportunitate al lenevirii cresc şi oamenii tind să abandoneze beneficiul asistenţial şi să se apuce de muncă. Dacă beneficierea de asistenţă guvernamentală ar fi un dat absolut al naturii, atunci nu ar exista nici o legătură între această diferenţă şi numărul beneficiarilor de asistenţă.

În al doilea rând, oferta de clienţi pentru asistenţă este invers proporţională cu un alt factor de importanţă vitală: contrastimulentul cultural, sau valoric, asociat cu trecerea pe asistenţă. Dacă acest contrastimulent este puternic, dacă, spre exemplu, un individ sau un grup crede cu tărie că este rău să treci pe asistenţă, astfel de oameni pur şi simplu nu vor face lucrul acesta, punct. Dacă, pe de altă parte, puţin le pasă de stigmatul asistenţialismului, sau, încă şi mai rău, privesc plăţile asistenţiale ca pe un drept al lor – dreptul de a exercita o pretenţie coercitivă, spoliatoare, asupra producţiei –, atunci numărul de persoane care trăiesc din asistenţă va creşte astronomic, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani.

Există mai multe exemple recente ale „efectului de stigmatizare”. S-a constatat că, la acelaşi nivel de venit, mai mulţi oameni tind să treacă pe asistenţă în mediul urban decât în cel rural, pesemne datorită vizibilităţii sporite a clienţilor asistenţialismului – şi, prin urmare, a greutăţii mai mari de a purta stigmatul – în regiunile mai puţin dens populate. Mai relevant, avem faptul izbitor că anumite grupuri etnice şi religioase, chiar dacă sunt semnificativ mai sărace decât restul populaţiei, pur şi simplu nu trec pe asistenţă, datorită convingerilor etice profunde pe care le împărtăşesc. Astfel, americanii chinezi, deşi sunt în general mai săraci, nu sunt aproape niciodată de găsit printre cei ce trăiesc din asistenţă. Un articol recent despre americanii albanezi din New York evidenţiază acelaşi lucru. Albanezii aceştia sunt invariabil locuitori săraci ai ghetourilor – şi totuşi nu există nici un american albanez care să trăiască din asistenţă. De ce? „Pentru că, după cum spunea unul dintre liderii lor, albanezii nu cerşesc – şi, pentru albanezi, a primi asistenţă este ca şi cum ai cerşi pe stradă.”

[…]

Abordarea liberală a problemei asistenţei pentru cei nevoiaşi, aşadar, este de a aboli orice fel de asistenţialism public, coercitiv şi de a-i substitui caritatea privată, bazată pe principiul încurajării ajutorării de sine şi stimulată, de asemenea, prin inculcarea virtuţilor încrederii în forţele proprii şi a independenţei, în ansamblul societăţii.

Însă planul Friedman, dimpotrivă, este orientat în direcţia diametral opusă. Într-adevăr, el instituie veniturile asistenţiale ca pe un drept automat, o creanţă coercitivă automată asupra producătorilor. În felul acesta, el îndepărtează complet efectul de stigmatizare, descurajează în mod catastrofal munca productivă prin impozitare progresivă abruptă şi prin instituirea unui venit garantat pentru ne-muncă, care stimulează lenea. În plus, prin instituirea unui prag inferior de venit, ca drept „coercitiv”, el încurajează clienţii asistenţei sociale să facă lobby pentru praguri tot mai ridicate, agravând astfel necontenit întreaga problemă. Însă Friedman, prins în separaţia anglo-americană dintre „micro” şi „macro”, acordă foarte puţină atenţie efectelor acestora catastrofale asupra incitativelor.

Chiar persoanele handicapate ar fi dezavantajate de planul Friedman, deoarece o asistenţă financiară automată îndepărtează incitativul marginal al muncitorului handicapat de a investi în propria sa reabilitare vocaţională, întrucât venitul monetar net de pe urma unei asemenea investiţii este acum mult mai redus. Astfel, venitul garantat tinde să perpetueze aceste handicapuri. În fine, asistenţa friedmanită ar asigura un venit superior pe persoană familiilor dependente de asistenţă, subvenţionând astfel o creştere continuă a populaţiei foarte tinere printre săraci – adică tocmai printre cei care îşi pot cel mai puţin permite o astfel de creştere a populaţiei. Fără a ne alătura isteriei actuale în legătură cu „explozia populaţiei”, este cu siguranţă absurd să subvenţionăm deliberat înmulţirea copiilor săraci, adică ceea ce planul Friedman ar realiza ca un drept automat.[…]”

Informații suplimentare

Tip produs

Carte

Domeniu

Liberalism

Autor

Editură

Nr. pagini

200

ISBN

978-973-0-10078-5

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fiți primul care adaugă o recenzie pentru “Liberalismul: adevărat şi fals – Murray Rothbard”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ștergeți comentariulTrimiteți comentariul