Unul dintre domeniile cele mai dezvoltate în finanțe în ultima perioadă este gestiunea riscului (engl. „risk management”). Premiza de bază a acestuia este faptul că investitorii dar și alte categorii de actori economici evaluează riscul, îl cuantifică și încearcă să îl aducă la nivelul de risc „acceptabil” nu numai prin modul în care își structurează afacerea (fluxurile de numerar care intră versus cele care iese, momentul survenirii lor, moneda de plată, etc.) dar și prin apelarea la tranzacții cu instrumente financiare derivate (contracte la termen, futures, opțiuni, swap, ș.a.m.d.). Abordarea a fost cristalizată în conceptul de „gestiune integrată a riscului la nivel de întreprindere” (engl. „enterprise risk management”), definit drept „un proces, efectuat de către consiliul de administrație, echipa executivă sau alt personal al unei întreprinderi, aplicat în stabilirea strategiei în toată organizația, gândit ca să identifice evenimentele potențiale care pot afecta compania și gestiona riscul astfel încât acesta să fie în limitele apetitului său la risc, și să ofere o certitudine rezonabiă cu privire la atingerea obiectivelor entității” (Fraser și Simkins, Enterprise Risk Management, 2010, pag. 3).
Marea provocare pentru orice program de gestiunea a riscului, pe care nici un manual de specialitate nu o rezolvă este: cine stabilește care este nivelul acceptabil al riscului? Cine stabilește care este expunerea oportună? Este o abordare „holistă” cu privire la risc într-o organizație cea mai oportună și compatibilă cu etica proprietății private?
Separarea managementului de proprietate a făcut ca deciziile operaționale să fie tot mai mult la latitudinea echipei executive din cadrul firmelor. Acest fapt duce la legitima întrebare: cum stabilește echipa managerială nivelul de risc la care va duce firma prin implicarea în programele de gestiune a riscului? Este posibil ca echipa executivă să ducă riscul la un nivel pe care proprietatea să îl considere inoportun? Prea ridicat sau prea scăzut? După cum spune un manual, „gestiunea riscului este o disciplină importantă deoarece, spre deosebire de lumea prezentată de către teoria finanțelor întreprinderii, acționarii nu pot gestiona pe cont propriu, în mod eficient, riscurile firmei în care au investit. Investitorii sunt confruntați cu asimetrie informațională, lipsa unui acces la mecanismele de transfer al riscului ca și entitatea corporativă (care experimentează costuri de tranzacționare mai reduse) și nu pot influența sau controla politica de investiții a firmei. Prin urmare, gestiunea activă a riscului nu este numai dezirabilă, dar și necesară, dacă valoarea corporativă este să fie maximizată în practică” (Banks, Alternative Risk Transfer, 2004, pag. 5). Argumentele aduse de către specialiștii în gestiunea riscului în favoarea unei abordări la nivel de corporație și nu la nivel de investitor nu sunt absolute.
Un argument al cursului Dreptul și economia firmei în tradiția austro-libertariană: o analiză critică a guvernanței corporative contemporane de la Academia Privată este că proprietarii unei firme trebuie să specifice în mod explicit tipul de riscuri pe care sunt dispuși să le gestioneze pe cont propriu și cele pe care sunt dispuși să permită echipei executive să le gestioneze. Această delimitare este absolut necesară în contextul în care mediul corporativ experimentează o filozofie în care echipa managerială ia decizii care au un impact major asupra valorii firmei fără a consulta proprietarii reali ai acesteia. Contractul de societate al unei companii trebuie să precizeze acest lucru iar deciziile ulterioare cu privire la modificarea riscului urmărit de către echipa executivă trebuie să se ia prin unanimitate de către toți propriretarii firmei. „Democrația” acționarială poate permite majorității acționarilor să exproprieze din averea minorității acționarilor și prin modul în care este definit și este căutat riscul.
Pentru explorarea și dezbaterea unor probleme ca cea de mai sus – dar și multe altele – vă așteptăm cu drag la curs – înregistrare AICI
