Spinoza: Etica. Comentariu introductiv

75,00 RON

Curs video înregistrat. Durată: 2 ore și 25 min.

Descriere

Spinoza: Etica.

Un comentariu introductiv

 

1. O interpretare restaurativă

Spinoza este unul dintre acei filosofi care debordează schema în care au fost subsumați. Sarcina contactului direct cu textul nu este deci de a „simplifica”, ci tocmai de a re-complica simplificările manualelor pentru a transpune astfel gândirea în starea de gândire, sau în concept. Spinoza are o posteritate scandaloasă. Controversa asupra lui Spinoza care a precedat nașterea idealismului german, deși rezolvată corect de Hegel, a fost răsturnată din nou de urmașii acestuia prin Feuerbach sau Engels, care au impus un clișeu durabil care supraviețuiește până în „noul ateism”. Monismul care a scandalizat metafizica libertății a fost progresiv și mutilant redus ca panteism, ca naturalism iar apoi ca ateism. Clarificările lui Hegel au fost ignorate și până în ziua de azi Spinoza este frecvent asimilat sfinților părinți ai materialismului eliminativ. Nu este însă greu să descoperi în textul și conceptul Eticii infirmări clare ale acestor preluări ostile. Este scopul acestui scurt comentariu să redea sensul primar al metafizicii lui Spinoza.

 

2. Secțiunea teoretică (De Deo; De natura et origine mentis)

Din start trebuie precizat dublul raport care îl leagă pe Spinoza de vechi tradiții mistice pe de o parte (după conținut) și de rigoarea științifică a lui Descartes (după formă). Această dublă origine explică de ce Spinoza se prezintă ca fiind cel care duce gândul lui Descartes la consecvență finală și deschide tratatul de metafizică direct cu Meditația a III-a ca să spunem așa, adică fondează sistemul nu pe certitudinea transcendentală a lui Ego cogito, ci pe certitudinea ontologică a autonecesității Ființei infinite. Nu se poate ca Ființa să nu existe – certitudinea nemijlocită a existenței Ființei este mai puternică decât certitudinea mijlocită a existenței Eului cugetător: Ființa este presupoziția Eului. Spinoza determină Ființa ca Substanță infinită și Causa sui: infinitatea, unicitatea și autocauzalitatea sunt trei predicate care o disting de Eul cugetător finit, multiplu și subdeterminat care poate spune doar Gândesc, deci exist – acum. Spinoza contestă substanțialitatea lui res cogitans și res extensa, care astfel colapsează pe Substanța infinită devenind atribute infinite, respectiv moduri finite. Argumentele încrucișate ale lui Spinoza reușesc să obțină viziunea grandioasă a unicității Ființei infinite în care omul și natura au fost consecvent ancorate, de-substanțializate și cvasi-dizolvate. Dificultatea teoretică apare în punctul în care Spinoza trebuie să reinstituie sistematic lumea și omul. Spinoza este nevoit să presupună circular intelectul, un mod ontologic care distinge în Substanță tocmai atributul pe care îl exprimă el însuși. Odată ce forța gravitațională a monismului ontologic a desubstanțializat și resorbit diferența este extrem de dificil ca ea să mai fie riguros extrasă din Substanța infinit afirmativă și stabilizată ontologic. Din această rațiune, pe cât de riguroasă este construcția teoretică a Absolutului, pe atât de deficientă este (re)construcția teoretică a lumii care se prezintă de fapt ca o lume sub speciae aeternitatis: mundus in Deo, o totalitate de moduri finite ale Substanței infinite care abia există altfel decât ca modificații veșnice ale divinității. De aceea este evident că așa-zis-ul naturalism spinozist este o contemplație a naturii în transparența ei nonsubstanțială la unica Substanță eternă și infinită a divinității.

Consecința antropologică a monismului ontologic este eliminarea dualismului cartezian etanș dintre suflet și corp – deci și a aporiilor interacționismului. Necesitarismul ontologic devine necesitarism antropologic și problema libertății ca deschidere devine o simplă problemă de transparență a necesității însăși. Câștigarea acestei transparențe devine obiectivul secțiunii practice a tratatului, secțiunea propriu-zis etică.

 

3. Secțiunea practică (De servitute humana; de libertate humana)

Primul obiectiv al unei filosofii practice „terapeutice” este stabilirea etiologiei servituții. Spinoza identifică servitutea umană ca ancorată în stăruința însăși de a exista pe care o numește conatus și care, reflectată în conștiință apare ca appetitus pe care se grefează întreaga arhitectonică a afectelor pasive pornind de la afectele originare: tristitia și laetitia. Spinoza descrie „științific” modul cum afectele pasive derivă unul din altul. În regimul afectelor pasive ceea ce satisface dorința care manifestă conatus-ul este bun, iar ceea ce limitează apetitul este rău. Ca expresie a necesității ele exprimă natura însăși. Problema colaterală este că desubstanțializarea lumii duce la desubstanțializarea libertății. Și oricât de riguroasă este expunerea afectelor pasive, este clar că pentru îndreptățirea libertății este nevoie de o fractură în sistemul necesității sau de o vocație care să reclame trecerea de la pasivitatea naturalității la spontaneitatea libertății. Or soluția lui Spinoza este că vocația libertății se împlinește în actul înțelegerii propriei necesități: adică replica antropologică a transparenței ontologice a naturii la Substanța divină este transparența ontologică a libertății la necesitate. Afectele pasive, odată înțelese prin actul intelectului ar deveni afecte active. Servitutea provine din ideile inadecvate care definesc afectele pasive. Conversia ideilor inadecvate în idei adecvate ar produce conversia afectelor pasive în afecte active, adică libertatea este libertate în necesitate, adică libertate resignativă care înțelege necesitatea afectelor pasive, deci care nu transformă conținutul, ci doar raportarea la conținut. Înțeleptul lui Spinoza este cel care trece de cunoașterea empirică-accidentală, de cunoașterea rațional-științifică pentru a accede la cunoașterea de gradul III (scientia intuitiva) o cunoaștere plenară în care înțelegerea necesității universale produce rezultatul „soteriologic” al iubirii intelectuale a lui Dumnezeu (amor Dei intellectualis).

 

Bibliografie:

Benedictus Spinoza, Etica, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Benedictus Spinoza, The Vatican Manuscript of Spinoza’s Ethica, Brill, Leiden, 2001

G.W.F. Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, Ed. Academiei RSR, București,  1965

Michael della Rocca, Spinoza, Routledge, 2008

John Cottingham, Raționaliștii,  Ed. Humanitas, București, 1998

Frederick Copleston, Istoria filosofiei, Ed. All, București, 2011

Olli Koistinen, Cambridge Companion to Spinoza’s Ethics, Routledge, 2009

Roger Scruton, Spinoza, Oxford University Press, 1986

 


 

Cursul este format din 3 înregitrări video cu o durată cumulată de 2 ore și 25 de minute.

După achiziționarea cursului și confirmarea plății (prin card sau ordin de plată), în maxim 24 de ore, veți primi un link către înregistrările cursului. Pentru audierea cursului avem rugămitea să ne furnizați la înscriere adresa dumneavoastră de gmail.

 

175 Shares

Informații suplimentare

Tip produs

Video

Domeniu

Filosofie

Lector

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fiți primul care adaugă o recenzie pentru “Spinoza: Etica. Comentariu introductiv”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Informațiile personale completate de dumneavoastră în formularul de răspuns (cu excepția adresei de e-mail) vor fi publicate pe site, fiind moderate de Academia Privată. Dând click pe butonul de mai jos "Trimiteți comentariul" vă dați acordul pentru prelucrarea datelor furnizate în termenii menționați. Pentru detalii vă rugăm să consultați politica noastră de prelucrare a datelor cu caracter personal. Vă mulțumim.

Ștergeți comentariulTrimiteți comentariul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

S-ar putea să îți placă și