În lumea de astăzi, pătrunsă, printre multe duhuri rele, și de unul scientist-tehnocratic de factură aproape magică, rezolvarea problemelor trebuie să vină mai mereu dinafară. Și cumva indiferent de viața lăuntrică, a fiecăruia sau a tuturor. Toate belelele și relele de care ne lovim au doar o natură tehnică, rareori sau niciodată una morală, remediul constând în prestația expertă a (alt)cuiva și mai puțin în ceva ce trebuie noi să facem sau să nu facem.
Dacă ne dor dinții, stomatologul rezolvă. Dacă ne-a cedat sistemul de operare pe laptop, „cei de la IT/rețele/tehnic” repară. A crăpat țeava, vine instalatorul; a explodat priza, vine electricianul; s-a cojit vopseaua pe pereți, vine zugravul. Dacă în sfera lucrurilor și lucrărilor exterioare este cumva de înțeles să gândim astfel (deși poate că nici măcar aici n-ar trebui să exagerăm cu amoralismul), cu mult mai trist este că parcă tot mai mult gândim așa și-n problemele umane (individuale sau sociale). În orice sector de activitate se pune problema unei reforme – și parcă mereu se pune o astfel de problemă – ea este reductibilă la un set de măsuri exterioare care ar trebui să remedieze plenar respectiva branșă. Astfel, mecanic, educația are nevoie de reforma educației, sănătatea de reforma sănătății, pensiile de reforma sistemului de pensii, și tot așa etc. Mai mult, o excrescență a acestui mod de a pune problema este necesitatea așa-ziselor proiecte de reformă fără impact semnificativ sau, cum se spune în jargon, cu „impact bugetar neutru” sau „neutre fiscal” (adică nu periclitează în nici un fel echilibrul bugetului public). Astea sunt cele mai iubite deoarece sunt de tipul celor sugerate de Farfuridi în prima parte a butadei sale (când spune: „…să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica;”) și nu au nicio consecință serioasă la nivelul comportamentului concret al oamenilor în carne și oase. Sau, altfel spus, nu dor pe nimeni. Nimeni nu trebuie să-și asume nimic serios în virtutea lor.
Firește că asemenea așteptări nu pot fi decât fanteziste. Ele arată o proastă așezare a omului modern care, ca un copil răsfățat, vrea și să i se dezinfecteze bubele, da’ să nici nu usture spirtu’. Cu alte cuvinte, să nu angajeze nici un fel de efort interior personal. Cu astfel de așteptări în tolbă, omul modern nu va mai fi în stare decât să evacueze treptat ultimele rudimente de civilizație, posibile datorită moștenirilor morale din alte vremuri, marșând către o noua barbarie, la început tehnic avansată și sentimentalistă, dar finalmente întunecată, sălbatică, sângeroasă, brutală și primitivă ca orice barbarie. Și aici ajung la cartea lui Irving Babbitt pe care am pomenit-o în titlu: Democracy and Leadership (1924).
Ideea centrală a cărții tocmai aceasta este: că modernitatea s-a emancipat de frâna (s-a „des-frânat”) internă a conștiinței informate de standarde (în speță, în civilizația occidentală, fiind vorba de cele creștine), reușind – dacă putem spune așa – să suprapună un progres material substanțial (sau, cum frumos îi spune autorul, an immense and bewildering peripheral enrichment of life) peste o paragină morală tot mai evidentă. Boala morală a societății moderne Babbitt o numește „naturalism” sau „umanitarism” și îi găsește sursa în două mari filoane (în mod surprinzător, poate, înrudite): unul mecanicist și utilitarist mergând înapoi în timp până la Francis Bacon; și altul romantic, care se trage din Jean-Jacques Rousseau (una din lucrările principale ale lui Babbitt fiind Rousseau and Romanticism (1919), disponibilă la https://archive.org/details/rousseauromant00babb). Ambele emancipează în mod nefericit omul de o cenzură morală interioară autentică, flatându-i fie intelectul și realizările științifice („deșteptăciunea”), fie instinctele și emoțiile primare cele mai „naturale” și „autentice”. Și, iarăși, ambele pun în surdină elementul cel mai inconfortabil pentru modernitate al sinelui uman, și anume voința (cu excepția notabilă a voinței de putere care rămâne cool în continuare).
(Observație legată de compatibilitatea filoanelor: noii atei gen Richard Dawkins, Sam Harris, Daniel Dennett și Christopher Hitchens combină perfect postura pretins științifică, obiectivă, tehnică, neutră, când vorbesc despre elemente de teorie științifică cu cea sentimentalistă când trec la considerații despre sensul cercetării științifice, frumusețea viziunii științifice asupra lumii sau negurile impuse în istorie de religii în general și creștinătate în particular; trec cu o ușurință debordantă de la caracterul (cel puțin în intenție) constrângător intelectual al primului tip de considerații, la maniera complet subiectivă, emoțională, sentimentală, capricioasă și ad-hoc – nicidecum ancorată în vreun fel în perspectiva științifică anterior avansată – a celui de-al doilea tip. Cam în genul unui personaj dostoievskian care spunea: „oamenii se trag din maimuță, deci să ne iubim unii pe alții”, îngână și ei, într-un nonșalant non-sequitur: dragostea nu e nimic mai mult decât o sumă de procese chimico-fizice: s-o îndrăgim, așadar, cu atât mai mult!)
Cheia cărții ar fi, cred, că democrația, în măsura în care este dezbărată de standarde (tătucul politicii fără standarde fiind, după Babbitt, Machiavelli), este condamnată a fi supralicitată ca sistem sau regim instituțional. Himerica egalitate (dincolo de pragul rezonabil al egalității în fața legii) pe care o stipulează nu se poate actualiza ca atare, așa încât este condamnată a da naștere „inegalității (de facto) democratice” sau ceea ce Babbitt numește în carte imperialism. Așa cum, în alt context, proprietatea publică sau de stat devine, de facto, proprietate privată nelegitimă (abuzată după cum bat vânturile politice), democrația nu va scăpa de inegalități, ci va instaura un alt tip de inegalitate. Refuzând inegalități naturale, va institui inegalități aberante. Cam ca și sub comunism când, în numele dispariției claselor și castelor, nomenclatura constituia o castă socială aparte (o „plutocrație de stat” am putea zice, dacă nu-i pleonastic), având inclusiv magazine speciale cu circuit închis și aprovizionate diferențiat față de cele populare, iar „dușmanii de clasă” (arbitrar desemnați) putrezeau prin pușcării. Leadership-ul pre-democratic (cel de bună factură, că n-a fost in corporeastfel) era ancorat în virtute, stăpânire de sine, discernământ și maturitate. Cum toate aceste elemente nu fac casă bună cu aroganța tehnocratică (baconiană, după Babbitt) sau cu lipsa de inhibiții a celui pentru care primitivul este superior civilizației (văzută, à la Rousseau, ca o formă de cădere și de stricăciune), lumea democratică nu va mai putea produce veritabile elite naturale, veritabil leadership. Iar leadership fără standarde, fără criterii, înseamnă leadership imperialist, sau leadership forțat, hegemonie, dominație – îi putem zice în multe feluri. Când scria despre aceste lucruri, Babbitt avea la îndemână cel puțin exemplul recent al SUA și al politicii lui Woodrow Wilson care, sub drapelul democrației (acel to make the world safe for democracy), a inaugurat etapa matură a implicării Americii pe întreg mapamondul. Leader-ul fără virtuți (deci fără valoare) nu poate fi decât brutal, căci n-are alte argumente.
Reluând și sintetizând: dacă modernitatea a vrut să se elibereze de servituțile inacceptabile ale vechiului regim, ar face bine să nu le confunde pe acestea (sclavia sau șerbia, de pildă) cu co-existenta morală tradițională laolaltă cu inegalitățile firești, afine cu aristocrația sau elita naturală. Căci dacă, emancipându-se de servituți inacceptabile, se emancipează grăbit și de moralitatea tradițională și de elitele naturale, va sfârși nu într-o spontană egalitate și frățietate, ci mai degrabă în capcanele unei elite negative care va specula hibele naivului aranjament democratic. Drumul începe cu Rousseau și se termină cu Stalin, Mao și Pol Pot. Din acest punct de vedere cartea lui Babbitt este cu adevărat profetică.
”A main purpose of my present argument is to show that genuine leaders, good or bad, there will always be, and that democracy becomes a menace to civilization when it seeks to evade this truth. The notion in particular that a substitute for leadership may be found in numerical majorities that are supposed to reflect the <<general will>> is only a pernicious conceit. In the long run democracies will be judged, no less than other forms of government, by the quality of its leaders, a quality that will depend in turn on the quality of their vision. Where there is no vision, we are told, the people perish; but where there is sham vision, they perish even faster. The worst difficulties of the present time arise, I am sometimes tempted to think, even less from a lack of vision than from sham vision. Otherwise stated, what is disquieting about the time is not so much its open and avowed materialism as what it takes to be its spirituality (p. 38).”
Soluția lui Babbitt nu se ridică, cred, la înălțimea criticii sale. Propune un fel de ”nou umanism”, opus frivolului și infantilului „umanitarism” modern condamnat la tiranie și barbarie finală după scenariul din „Împăratul muștelor” de William Golding. Esența acestui nou umanism ar fi tocmai regăsirea standardelor, laolaltă cu recuperarea centralității efortului interior al omului care este în esența lui de natură morală. Din acest punct de vedere, îl regăsim pe Babbitt între conservatori. În măsura în care reține ca valoare centrală libertatea, și mai ales libertatea individului (în cadrele unui individualism adecvat conceput și înțeles, nu capricios), rămâne foarte relevant și pentru liberalii clasici sau pentru libertarieni. Vorba cuiva: cine vrea să facă lumea mai bună, ar face bine să înceapă cu sine însuși; asta îl va ține ocupat o vreme. Proiectul pozitiv sugerat în Democracy and Leadership a fost și criticat (de pildă de T.S. Elliot în The Humanism of Irving Babbitt, disponibil on-line la http://www.unz.org/Pub/Forum-1928jul-00037; s-ar putea face și o versiune ortodoxă a acestei critici din perspectivă catolică, care probabil că ar fi o idee chiar mai severă), dar și apărat (de pildă de Claes Ryn, în What Was Irving Babbitt’s Philosophy of Man, disponibil la http://www.theimaginativeconservative.org/2015/07/what-was-irving-babbitts-philosophy-of-man.html; apărarea este de pe poziții filozofice). Nu ne propunem însă să atacăm pe larg această problemă aici.
O lecție învățată, așadar, cu Babbitt ar putea fi aceasta: simfonia sau armonia reformelor (morale și instituționale). Nu poți reforma sistemul de pensii fără o minimă virtute fie a pensionarilor, fie a contribuabililor, fie a ambelor categorii. Nu poți reforma învățământul fără nici un fel de virtuți ale profesorilor sau părinților. Simpla funcționare naturală a economiei moderne de piață cere un minim altruism prin aceea că îl pune pe cel falimentar, de pildă, în postura inconfortabilă de a accepta că nu s-a descurcat la fel de bine în servirea consumatorilor ca ceilalți concurenți din branșă și că trebuie fie să se reorienteze spre altă ramură, fie poate chiar să renunțe la calitatea de întreprinzător și să se rezume deocamdată la a lucra pentru alții. De asemenea, să nu fugă repede în brațele statului și ale politicienilor cerând sprijin (legislație cu dedicație, subvenții, controale sporite și excesive la concurenți etc.). Cu atât mai mult se va cere o anumită lepădare de sine și de o sumă de rute (alternative, politice) spre prosperitate pentru schimbarea societală dinspre un sistem dependent de redistribuție forțată către unul mai afin cu ideea de piață liberă.
Un caveat: departe de mine ideea că reformele instituționale, tehnice, nu sunt posibile și importante. Este o eroare probabil la fel de mare a reduce integral reforma la ideea de reformă morală, mai ales când e vorba de reforma morală a altora și nu a reformistului. Perspectiva aceasta are capcanele ei. Un soi de autosuficiență fariseică, permanent moralizatoare, care nu punctează hibele instituționale/sistemice evidente numai de dragul de a evidenția „superioritatea planului moral”. Ca atunci când condamnăm grăbiți consumerismul înainte de a spune câte ceva despre statolatrie. Sau ca și când, văzând sistemul falimentar de gestiune colectivizată a agriculturii, cineva ar spune: „nu se poate face nimic, decât să devenim mai buni, în sensul de a consuma adecvat cu producția reușită; chiar dacă asta înseamnă antrenarea capacității de a răbda foamea”. Nu strică să ții la foame, dar e de asemenea un zel prost plasat să-i punctezi flămândului virtuțile foamei. Sau cum spunea Steinhardt (citând, totuși, pe cineva parcă): „pâinea mea este pentru mine problemă materială; pâinea aproapelui este pentru mine o problemă spirituală”. Sau, încă altfel spus, bunăstarea mea este un risc în termeni de virtute; dar bunăstarea altora este un drept al lor (chiar dacă după ce-l concedem și apărăm, ne angajăm într-o pledoarie pentru cumpătare). Până la urmă este un echilibru delicat între planul instituțional (sau „tehnic”) și cel moral care, undeva la infinit, se întâlnesc. Iar pe parcurs se intersectează și se potențează reciproc (fast sau nefast, după caz și sensul transformărilor). Cert e că sunt legate, așa încât mi-e greu să cred că schimbările instituționale („reformele”) pot pica pur și simplu din cer sau că pot pur și simplu surveni printr-o favorabilă așezare a preferințelor celor afectați de reformă. Cui să-i placă schimbarea dacă-i dureroasă, riscantă, costisitoare, dezavantajoasă în termeni imediați? Pregătit este numai omul care are o minimă familiarizare cu ideea de nevoință.
În final, nu pot să nu remarc că, pe undeva, Babbitt „sună” în multe momente ca Nicolae Steinhardt, dar mai ales ca prietenul acestuia, Emanuel Neuman (sau „Manole”). Nu e surprinzător, întrucât specialitatea lui a fost literatura franceză, ba chiar în particular critica literară franceză (și în general cultura franceză de final de secol XIX și început de secol XX). Din surse similare s-au inspirat masiv și cei doi autori români, influențați la rândul lor cu precădere de cultura franceză. Umanismul lui Babbitt este afin cu dictonul popularizat de Steinhardt (dar, între ei doi, prima dată conștient asumat de Neuman): civilizația este cultură plus morală.
