Critica rațiunii practice

Descriere

„Critica rațiunii practice”. O introducere sintetică

Scopul acestui curs concentrat nu este să definim „etica lui Kant” ci să analizăm textul în care Kant face „critica” întregii morale prin care stabilește condițiile de posibilitate ale moralității ca atare.

§1. Necesitatea conversiei practice a revoluției teoretice. Critica rațiunii practice apare ca necesitate de a extinde cercetarea critică a rațiunii de la uzul pur teoretic la uzul ei practic, de la legile intelectului la legile libertății, de la cunoaștere la acțiune. Ca atare, investigarea critică a oricărei moralități posibile trebuie să degajeze condițiile acțiunii și limitele rațiunii în sfera practică.

§2. De la conceptul teoretic-negativ la conceptul practic-pozitiv al libertății. Degajarea libertății negative în Critica rațiunii pure a fost doar fundamentul determinării libertății pozitive în Critica rațiunii practice. De la autonomia negativă prin care s-a obținut libertatea transcendentală față de conexiunea fenomenelor, Kant ajunge la autonomia pozitivă a libertății în forma legii morale care determină acțiunile libertății prin rațiunea practică.

§3. Complementaritatea libertății cu legea morală. Deși izolăm analitic libertatea și o gândim în sine, pur teoretic, adevărul este că libertatea nici măcar nu este conceptibilă în sfera practică fără legea morală. Unul din rezultatele decisive ale lui Kant este că libertatea este făcută posibilă de legea morală și nu invers cum apare acest raport în conștiința comună. Sau altfel spus: libertatea poate doar pentru că trebuie: Ich soll precede transcendental pe Ich kann (deși Eu pot precede empiric pe Eu trebuie). Doar pentru că rațiunea reclamă datoria, spontaneitatea libertății poate distinge în sfera izotropiei posibilului, Legea morală este pentru libertatea practică ceea ce este ochiul pentru suflet.

§4. Prioritatea constitutivă a rațiunii practice. Dacă ideile rațiunii pure au fost determinate și totodată suspendate ca forme regulative, rațiunea practică le va conferi acestora o dublă realizare: ideile regulative devin postulate constitutive (adică idei care reclamă propria lor realizare și devin astfel reguli de întrupare a lumii morale în sfera lumii naturale. Lumea morală nu există în sens „fizic” sau „fenomenal” dar există ca obiectivitate-practică sau ca veritabil regnum gratiae și sferă inteligibil-sensibilă a umanității.

§5. Direcția eshatologică a progresului moral al umanității. În lipsa rațiunii practice, toată arhitectonica transcendentală devine absurdă adică lipsită de sens. Din contra, abia rațiunea practică este criteriul orto-direcțional al progresului acțiunii umane. Abia legea morală transformă lumea într-un „imperiu al scopurilor” care trebuie să se realizeze în lumea raporturilor instrumentale pentru edificarea unei ordini superioare prin unirea lumii sensibile cu lumea inteligibilă. Această realizare însă nu se poate împlini în fenomen, astfel că rațiunea practică postulează nemurirea sufletului și existența lui Dumnezeu drept condiții ale acordului perfect al virtuții cu fericirea.

1. Analitica rațiunii practice

1.1. Principiile materiale și formale; heteronomie și autonomie; a) obiectele rațiunii practice: binele și răul; b) tabela categoriilor libertății (Kategorien der Freiheit): categoriile libertății nu constituie obiectul dar servesc determinării voinței (Willensbestimmung); c) mobilurile (Triebfedern) rațiunii practice: mobiluri pure și impure. Indisociabilitatea rațiunii de voință și a legii morale de autonomia morală; d) Imperativul categoric; e) Identitatea normativității cu facticitatea în rațiunea practică (legea morală ca Faktum der Vernunft). f) Identitatea transcendentală a legii cu libertatea: libertatea ca ratio essendi a legii morale și legea morală ca ratio cognoscendi a libertății

1.2. Concluzie: Homo Noumenon. Caracterul ca schematism între rațiune și acțiune. Caracter inteligibil și caracter empiric. Ontologia subiectului inteligibil.

2. Dialectica rațiunii practice

2.1. a) Ideea Binelui suveran (das höchste Gut); b) Antinomia rațiunii practice (virtute și fericire); c) Soluționarea + suprimarea critică  (kritische Aufhebung) a antinomiei; d) Postulatele rațiunii practice. Necesitate morală versus Necesitate logică: existența lui Dumnezeu (das Dasein Gottes) și nemurirea sufletului (Unsterblichkeit  der Seele);

2.2. a) Primatul rațiunii practice față de rațiunea speculativă. Excurs Fichte; b) Posibilitatea lărgirii (Erweiterung) practice, nu teoretice a rațiunii; c) Raportul înţelept proporţionat (weislich angemessenen Proportion) al facultății teoretice cu destinul practic al omului; c) metodologia rațiunii practice ca afectare rațională a sensibilității prin încorporarea rațiunii practice în maximele acțiunii. c) Condiţiile demnităţii umane (Menschenwürde).

3. De la critica eticii la doctrina etică și la religie:

3.1. De la critică la etică: teoria dreptului (ca obligație strictă) și teoria virtuții (ca obligație extinsă).

3.2. De la critică la religie: antitetica răului radical. Abisalitatea libertății și iraționalitatea subversiunii originare. Imperiul Binelui și imperiul răului. Problema mărimilor negative și pozitivarea răului. Imposibilitatea neutralității morale. Problema iraționalității Legii în gnoza lui Kafka.

Bibliografie

Immanuel Kant, Kritik der praktischen Vernunft, Meiner Verlag, Hamburg, (hrsgb. Horst D. Brandt, Heiner  F. Klemme, 2003)

Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, Ed. IRI, București, 1995

Immanuel Kant, Religia în limitele rațiunii, Ed. All, București, 2008

*

Gary Banham, Kant’s Practical Philosophy, [2003], Palgrave MacMillan, Hampshire.

Lewis White Beck, A Commentary of Kant’s Critique of Practical Reason, [1984],  Chicago UP

Rodica Croitoru, Datorii etice și datorii religioase în limitele rațiunii kantiene, [2006], All, București

Mircea Flonta, Hans-Klaus Keul, Filosofia practică a lui Kant, [2000], Polirom, Iași

Gerold Prauss, Kant über Freiheit als Autonomie, Klostermann, [1987], Frankfurt am M.

Jacob Rogozinski, Le don de la loi. Kant et l’énigme de l’éthique, [1999], PUF, Paris,

Jerome B. Schneewind, The Invention of Autonomy, [1998], Cambridge UP

Oliver Sensen, (ed.), Kant on Moral Autonomy, [2012], Cambridge UP

Allan W. Woods, Kant’s Ethical Thought, [1999], Cambridge UP

Willaschek, M.; Stolzenberg, J;, Mohr, G.; Bacin, S., Kant-Lexikon. Studienausgabe, [2017], De Gruyter.

Notă. Pentru abordarea în condiții optime a acestui curs este recomandată o minimă familiarizare cu problematica Criticii rațiunii pure – de exemplu un studiu preliminar concentrat al lucrării Prolegomene (Immanuel Kant, Ed. All, 2006).