Suntem obișnuiți să credem că piesele lui Shakespeare sunt produsul exclusiv al inspirației și geniului său. Lucrul nu este adevărat 100%. Nu în sensul că nu el și-ar fi scris piesele (despre acest subiect altă dată). Ci în sensul că Shakespeare a scris în anume condiții, iar aceste condiții și-au pus amprenta asupra textelor sale mai mult decît credem noi.
Câteva exemple.
Scena elisabetană avea o anumită formă (provenită din hanurile de odinioară unde actorii ambulanți își prezentau spectacolele) care, de exemplu, nu prevedea existența unei cortine. Cum în piesele epocii se murea mult, trebuia găsită o metodă prin care trupurile de pe scenă să fie transportate în culise. Și așa, piesa Hamlet nu se termină cu moartea nefericitului prinț al Danemarcei, ci cu sosirea tânărului Fortinbras, ceea ce dă un alt sens finalului, sens pe care nu l-ar fi avut, dacă scena de la The Globe ar fi avut cortină.
S-a vorbit despre orientarea sexuală a lui Shakespeare, iar unul dintre argumente a fost numărul mare de travestiuri din operele lui. După cum se știe, în epocă femeile nu aveau voie să joace pe scenă, iar rolurile de femei erau interpretate de bărbați travestiți. De aceea, era preferabil ca unele personaje feminine să fie travestite în bărbați pentru că actorii care le interpretau erau mai credibili după această adevărată retroversiune de gen. Prin urmare, ideea Violei (A douăsprezecea noapte) de a se deghiza în Cesario și tot șirul de încurcători care îi urmează, au la origine mai curând o motivație tehnică, decât o idee a autorului despre rolurile de gen.
Prin urmare, contextul în care Shakespeare și-a scris piesele este important pentru a le înțelege mai bine și, mai ales, pentru a înțelege de ce reprezintă și acum culmea creației teatrale a umanității.
Vă invităm la un curs despre Shakespeare și despre ce a însemnat el în epoca elisabetană și ce înseamnă azi. Un curs care vrea să răspundă la întrebarea ”Mai este Shakespeare contemporanul nostru?”
