Lumea ca voință și reprezentare: Arthur Schopenhauer

Descriere

Lumea ca voință și reprezentare: Arthur Schopenhauer

Comentariu sistematic

§1. De la imaginea populară a lui Schopenhauer la studiul tehnic al sistemului

Cel mai mare pericol la adresa filosofiei lui Schopenhauer este dizolvarea acesteia într-o înțelepciune populară aforistică de care parțial vinovat este autorul însuși. După treizeci de ani de marginalitate, sistemul lui Schopenhauer devine cunoscut mai degrabă prin Aforismele despre înțelepciunea vieții. Filosoful elitist al aristocrației spiritului devine brusc filosof popular al saloanelor culturale. Este o adevărată „viclenie a rațiunii” modul cum sistemul metafizic al obiectivărilor Voinței devine modă glamoroasă a domnișoarelor exercitând o veritabilă hegemonie în lumea mondenă a secolului XIX. Bărbatul misogin devine eroul femeilor. Această receptare se generalizează ca snobism mizerabilist emo-melancolic. Nietzsche este prima posteritate filosofică a lui Schopenhauer: un schopenhaurian decis să se elibereze de nihilismul pasiv al „negării Voinței de a trăi” prin contranihilismul autoproiectării bombastice supraumane. Metafizica iraționalității va culmina în apocalipsa spiritului occidental  din Viena sfârșitului de secol (Freud, Kafka, Wittgenstein, Schönberg etc.). Deconstrucția metafizicii intelectului palpită rezidual în vitalism, neostructuralism, psihanaliză, existențialism, postmodernism, nihilism sau în neomarxism (nu întâmplător Școala de la Frankfurt provine din Frankfurt-ul lui Schopenhauer, Adorno și Horkheimer fiind marxiști schopenhaurieni). Astăzi el revine în forță ca terapie antistres și mindfulness cu pedigree filosofic rentabil: Schopenhauer resemnificat ca noul Osho corporatist. Avatarurile sublunare ale „pesimismului schopenhaurian” sunt atât de multe încât singura șansă să revenim la conținutul metafizic superior este să ancorăm comentariul de text, în spiritul filosofiei clasice germane. Pentru a înțelege dificultatea poziției lui Schopenhauer trebuie înțeles că el este un existențialist cu sistem (lucru valabil și pentru primul Heidegger). Diluarea aforistică este extracția existențialismului din carcasa sistemului, deci gelatinizarea gândirii sub pretextul autenticității precipitate sapiențial. Dar dezasimilarea clișeelor este condiția asimilării viziunii. Zurück zu Schopenhauer!

§2. Schopenhauer ca împlinire negativă a filosofiei clasice germane

Dacă Hegel este sfârșitul sau împlinirea pozitivă a filosofiei clasice germane, odată cu Schopenhauer ieșim din filosofia clasică germană însă într-un mod în care Schopenhauer este încă ultimul mare spirit metafizic german. Dacă Marx este „catastrofa” lui Hegel, Nietzsche este „catastrofa” lui Schopenhauer: două apostazii sublunare ale metafizicii înalte. Din punct de vedere epistemologic acesta este ultimul sistem idealist, însă sub raport metafizic el nu mai aparține tradiției ontoteologice occidentale ci este deja o metafizică orientală dar, așa cum dorim să demonstrăm, marcată de vechiul gnosticism. Astfel, o istorie care a început cu Rațiunea absolută a lui Parmenide și a culminat cu Rațiunea absolută a lui Hegel își găsește în Schopenhauer versantul post-culminativ al Iraționalității absolute. Istoria se separă de rațiune și se pregătește pentru realizarea iraționalității Esenței. Nietzsche va specifică Voința de a trăi ca voință de putere iar eclipsa Conceptului va culmina cu strălucirea oțelului. Pentru că iraționalitatea politică este surogatul raționalității metafizice.

§3. Prolegomene de structură

Schopenhauer cere cititorului să fie familiarizat cu filosofia lui Platon și a lui Kant ca precondiție de acces la sistemul Lumii ca Voință și Reprezentare. Upanișadele adaugă însă sistemului unitatea metafizică finală. Schopenhauer asigură cuplajul dualismului platonic cu dualismul kantian în monismul oriental peste care, după părerea noastră, este grefată gnoza existențială a „demiurgului cel rău” care lipsește în budism. Limbajul schopenhaurian este, fundamental, un limbaj kantian, dar definitorie pentru Schopenhauer este pe de o parte introducerea ideilor platonice ca schematism pentru traversarea abisului dintre lucrul în sine și fenomen (completând astfel lacuna kantiană uriașă dintre indeterminarea numenală și determinismul fenomenal). Pe de altă parte lucrul în sine care este determinat la Kant, inconsecvent, ca activitate, primește o definiție univocă de autoactivitate ca voință fără rațiune. Lucrul în sine nu mai poate fi atunci „noumenon” (inteligibil) ci devine ininteligibil și totuși obiectivat impulsiv și proliferant în fenomen. O cerință importantă devine cunoașterea științelor naturii în care Schopenhauer, student la medicină, excela. Dacă metafizicile intelectului își extrag conținutul din forma logică, metafizica voinței își extrage conținutul din forma naturii. Schopenhauer consumă trecerea de la o metafizică a intelectului la o metafizică a voinței, sau de la identitatea Ființei cu Gândirea la identitatea Ființei cu Voința. Dar pentru Platon Ființa cea mai deplină era totodată Ființa cea mai bună, bunătatea fiind astfel viața donativă a ființei și totodată providența ei (Philebos) astfel că idealismul teoretic al Ființei are drept corolar idealismul practic al Ființei, sau optimismul, credința în optimitatea ființei create: ontoteologia este ontoteodicee. Ruptura ființei de gândire va induce ruptura ființei de plenitudine. Descifrată ca Voință, Ființa devine ontologic privativă iar gnoseologic ablativă. Ea nu va oferi fără să retracteze deoarece ea este torturată (pentru sine) și torturantă (pentru alții). Metafizica voinței va face din rațiune epifenomenul inexplicabil al Iraționalității. Eliberată de necesitatea principiului rațiunii suficiente (din fenomen), Voința pură devine absolut liberă și absolut oarbă. Totul este absurd pentru că esența lumii este definită de Grundlosigkeit, lipsă abisală de Temei și corolarul acesteia: Zwecklosigkeit, lipsa abisală de Scop și astfel Sinnlogiskeit (lipsă de sens). Putem spune că dacă pentru Schopenhauer existența este irațională ea este suferință. Astfel, viața este boală iar ontologia devine oncologie și acesta este motivul pentru care nu îl putem considera pe Schopenhauer un ateu ci un gnostic, iar sistemul lui poate fi considerat o teodicee ratată raționalizată ca gnoză a demiurgului cel rău pe care îl putem identifica Voinței oarbe. Această precizare e importantă deoarece ea depășește asimilarea sistemului cu budismul. Întradevăr, Nirvana este o pace vidă autoconținută ce nu corespunde neodihnei chinuite, zămislitoare și maligne a Voinței oarbe.

§4. Aporiile malignității

Natura ca obiectivare a Voinței metafizice nu este doar cădere ci și dezvoltarea terasată a amplorii ființei. Dar progresul conștiinței coincide cu progresul suferinței (suferința mută din natură se amplifică la om). Spiritul irumpe în individul care se trezește țesut în matricea unei lumi pe care Schopenhauer o identifică unui infern și toată drama individuației nu este decât lupta de eliberare dureroasă a intelectului de tentaculele voinței oarbe. În acest război asimetric al individului cu „demiurgul cel rău” care este Voința metafizică, numai cunoașterea pură în forma artei și a misticii asigură seninătatea detașării resignative care este sigiliul spiritului eroic în fața absurdității onto-gnoseologice a lumii ca Voință și reprezentare. Când individul se rupe de voința încrâncenată care palpită în el sub forma egoismului, apare subiectul pur, detașat deci eliberat. Dar așa cum răul și suferința sunt provocările esențiale pentru metafizica intelectului, și binele și bucuria sunt provocările esențiale pentru metafizica voinței. Ce spune Schopenhauer este că dizarmonia lumii nu este accidentul, ci substanța lumii. Această substanță a lumii (din reprezentare) este reflexul substanței lumii ca Voință. Astfel că dizarmonia este esența principiului metafizic obiectivat în lumea fizică. Altfel spus răspunsul lui Schopenhauer la criza onto-teodiceeii este să explice răul din lume prin răul din Absolutul însuși. Conflictul din lume este expresia obiectivată a conflictului din Voința metafizică însăși. Dar malignitatea acestui Absolut face inexplicabile frumusețea și bunătatea din lume care totuși ocupă a doua jumătate a sistemului schopenhaurian. Arta și caritatea ar trebui să fie strict imposibile în sistemul tenebros al unui Principiu metafizic orb. Petele de lumină din întuneric nu sunt mai ușor de explicat decât petele de întuneric din lumină, chiar din contră: fotodispersia este mai ușor de explicat decât fotogeneza. Pe de altă parte, deși Schopenhauer amplifică expresionist identitatea vieții cu suferința, el nu mai este credibil odată ce prin el am trecut de la idealismul german la iluzionismul oriental. Or, dacă tensiunea suferinței este dizolvată în distensiunea iluziei, climaxul devine anticlimax și din paroxism cădem în evazionism. Dacă Hegel ar fi dezbătut sistemul lui Schopenhauer cu siguranță că ar fi demistificat aici iluzia iluziei prin care estetica și etica lui Schopenhauer ar fi putut răsturna epistemologia și ontologia lui Schopenhauer. Acestea sunt dezbateri care țin de esența unui comentariu.

§5. Delimitări

Pentru o mai bună precizare a sistemului din exterior, cursul va angaja și un scurt contrast cu diferitele sisteme alternative care fie au intrat în sistem fie au ieșit din el: raportul ambivalent cu Kant. Raportul pozitiv cu Platon. Raportul negativ cu Leibniz. Raportul isteric cu Hegel. Raportul negativ cu iudaismul, ambivalent cu creștinismul și pozitiv cu budismul. Raportul genetic cu Nietzsche. Raportul ratat cu Wagner. Raportul epocal cu Eminescu. Școala de la Frankfurt egal Marx plus Schopenhauer. Postmodernism egal Schopenhauer minus metafizică. Schopenhauer nu este „ateu”: caracterul metafizic și gnostic al sistemului lui Schopenhauer.

1. EPISTEMOLOGIA

§1. Lumea este reprezentarea mea; §2. Reprezentarea conține complementaritatea indisociabilă obiect – subiect; §3. Raportul reprezentării intuitive cu cea intelectivă. Experiență și logică; §4. Simplificarea aparatului transcendental kantian: timp, spațiu și cauzalitate și materie; §5. Corpul propriu și problema realității externe; §6. Principiul rațiunii suficiente domină lumea reprezentării; §7. Critica lui Kant, Fichte și Hegel; §8. Critica intelectului: logică, silogism, modalitate. §9. De la incompletitudinea științei la necesitatea metafizicii.

2. ONTOLOGIA

§10. Critica obiectivismului (realismul eliminativ): știința nu explică esența fenomenelor. §11. Critica subiectivismului (idealismului eliminativ): solipsismului teoretic. §12. Corpul propriu este noumenul-realizat și oferă astfel acces metafizic prin excelență la substratul lumii. §13. Primatul voinței față de intelect §14. Identitatea onto-fenomenală a corpului cu voința §15. Identitatea voinței cu esența inaccesibilă a lumii §16. Extinderea conceptului voinței la întreaga scară a naturii §17. Critica materialismului pornind de la necesitatea lucrului în sine; §18. Explicația fenomenelor prin ideile suprasensibile și prin lucrul în sine §19. Caracterul voinței-de-a-trăi §20. Cauzalitatea și finalitatea fenomenelor versus a-cauzalitatea și a-finalitatea voinței

3. ESTETICA

§21. De la reprezentarea supusă cauzalității la reprezentarea eliberată de cauzalitate; §22. Concordanța ideii cu lucrul în sine: concordanța lui Platon cu Kant; §23. De la cunoașterea lucrurilor la cunoașterea ideii; §24. Subiectul pur eliberat de voință; §25. Măreția geniului: geniu și talent; geniu și nebunie; §26. Frumosul și sublimul; §27. Scara artelor ca: arhitectură, sculptură, pictură, poezie și muzică;

4. ETICA

§28. Filosofia practică; §29. Groaza de moarte ca identificare încrâncenată cu individuația; §30. Înțelepciunea ca acces la indestructibilitatea ființei-în-sine și la consubstanțialitatea abisală a individuațiilor; §31. Diferența caracterului inteligibil de cel empiric; §32. Identitatea fenomenală a vieții cu suferința (das Leben ist Leiden); §33. Zwecklosigkeit: absurditatea suferinței ca absurditate a lumii și a iraționalității Voinței §34. Critica istoriolatriei hegeliene; §35. Critica iubirii: Marionettenspiel; §36. Afirmarea voinței de a trăi; imposibilitatea a priori a fericirii: fericirea ca noțiune strict negativă; Egoism, plăcere, nedreptate, zădărnicie, suferință și plictis. §37. Negarea voinței de a trăi. Suicid, ascetism, castitate, penitență, compasiune. Starea de grație și beatitudinea morții.

Bibliografie:

Arthur Schopenhauer, Die Welt als Wille und Vorstellung, I, II, Suhrkamp, Stuttgart, 1993

Arthur Schopenhauer, Lumea ca Voință și Reprezentare, I,II, Humanitas, București, 2012

*

Arati Barua, Schopenhauer and Indian Philosophy, Northern Book Center, New Delhi, 2008

David Cartwright, Historical Dictionary of Schopenhauer’s Philosophy, Scarecrow Press, 2008

Wolfgang Korfmacher, Schopenhauer zur Einführung, Junius Verlag, Hamburg, 1994

Vlad Mureșan, Comentariu la Critica rațiunii pure, Presa Universitară Clujeană, 2019

Karl Pisa, Schopenhauer. Geist und Sinnlichkeit, Heyne Verlag, München, 1977

Clément Rosset, Schopenhauer, philosophe de l’absurde, PUF, Paris, 1967

Th. Ruyssen, Schopenhauer, Editura Tehnică, București, 1995

Bryan Magee, The Philosophy of Schopenhauer, Oxford University Press, New York, 1997

Rüdiger Safranski, Schopenhauer și anii sălbatici ai filosofiei, Humanitas, București, 1998

Daniel Schubbe/ Mathias Koßler (Hg.), Schopenhauer Handbuch, Metzler Verlag, Stuttgart, 2018

Volker Spierling (ed.), Materialien zu Schopenhauers Die Welt als Wille und Vorstellung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984

Cursul este format din 5 înregitrări video cu o durată cumulată de 9 ore.

După achiziționarea cursului și confirmarea plății (prin card sau ordin de plată), în maxim 24 de ore, veți primi un link către înregistrările cursului. Pentru audierea cursului avem rugămitea să ne furnizați la înscriere adresa dumneavoastră de gmail.