Introducere în lirica lui Lucian Blaga

Descriere

Introducere în lirica lui Lucian Blaga

Aurora și destinul modernismului poetic românesc

Lector: Luigi Bambulea

I. Argument şi prezentare curs

În 1929, un filolog constata că „poezia lui Blaga dă semne ultrageometrice, poate pentru o nouă accepție a poeziei”. Opt ani mai devreme, o altă voce critică remarca faptul că tânărului poet „nu i se pot cântări puterile cu vechile metode ale criticii”. Șerban Cioculescu avea să confirme, în 1939, o astfel de evaluare a impactului poeziei blagiene asupra conștiinței critice autohtone: „Ne-a trebuit o disciplină de scuturare de inerția unei metodologii eronate și, prin reeducarea apetenței lirice, am izbutit să ne familiarizăm cu puternicele virtuți sugestive ale unei asemenea poezii.” Cu puțin înaintea debutului, în decembrie 1918, Sextil Pușcariu identifica în versurile studentului vienez Blaga „un talent cu scânteie divină”, iar N. Crainic saluta, în Poemele luminii, „un vizionar lăuntric, un meditativ puternic cu ambiția olimpiană de a-și crea un cosmos după chipul și asemănarea lui”.

De la debut, Lucian Blaga a provocat – și a orientat –, discret, dar decisiv, o restructurare a culturii literare autohtone. Situat (printr-o continuitate creatoare) în posteritatea eminesciană, el a reformulat codul liric românesc, conectând poezia locală la un fenomen cultural continental, cristalizat în zorii secolului XX; în definiția acestui fenomen se integrează, printre altele, imagismul parnasiano-simbolist, vizionarismul expresionist, inovația retorică modernistă și sentimentul evanescenței divinității, prometeismul nietzschean, echilibrul aulic al unui „clasicism peren”. Acestea definesc, în varii proporții, propria sa poezie și, prin aceasta, o secvență amplă din istoria liricii românești a secolului trecut. Ambivalent prin structura sa (el este totodată apolinic și dionisiac, cult și „popular”, științific și mitic, creștin și „primitiv”, modern și „arhaic”), Blaga a mediat între paradigmele majore, aflate în coliziune și în sinteză în interbelic – Modernismul și Tradiționalismul –, probându-le, prin propria creație literară, complementaritatea. Inspirat, în egală măsură, de Goethe și de mitul carpatin, de Nietzsche și de teologia apofatică răsăriteană, de Eminescu și de panteismul orfic, Blaga a obținut o sinteză ireductibilă, iar ea este susceptibilă de a defini, în mare măsură, profilul unei culturi, ea însăși de tranziție, precum aceea românească. „Agentivitatea” operei sale poetice – adică forța ei de transformare și de modelare – are o direcție retrospectivă, prin relația de continuitate creatoare cu etalonul poetic eminescian. Dar este totodată sincronă cu epoca, prin determinarea liricii și a criticii literare interbelice la o recalibrare (de amploarea și de semnificația unei mutații). În fine, ea funcționează, prin excelență, prospectiv, prin forța persuasivă și modelizantă a structurilor sale de adâncime, exercitată asupra unor creatori sau a unor grupuri intelectuale: aforistica lui Emil Cioran, unele elemente ale morfologiei eliadești a religiilor, Cercul Literar de la Sibiu sau unele aspecte ale liricii neomoderniste ori ale dramaturgiei unor Marin Sorescu și Valeriu Anania reprezintă – printre altele – cazuri culturale majore a căror geneză intelectuală nu poate fi explicată fără un recurs la modelul blagian. Pentru a-i exploata terminologia, Blaga se dovedește a fi o personalitate totodată modelizantă și catalitică (deși cea de-a doua funcție a exercitat-o, sub imperiul necesității istorice, postum); „e [cu alte cuvinte] dintre acele figuri ce domină un secol și rezumă o cultură” (Mircea Martin).

Cursul de față pleacă deci de la asumpția că opera blagiană poate constitui o propedeutică la cultura română modernă și că lirica blagiană poate constitui o introducere la fenomenul cultural care este această operă. Mai mult, fără a suprima distincțiile dintre preocupările și modurile gnoseologice ale filosofului și ale scriitorului, conferențiarul subliniază, de la început, coincidența acestora în planul de profunzime al creativității și propune, prin acest curs, descoperirea personalității și a operei blagiene din perspectiva „eonului” ei liric; cursantul va deveni, prin urmare, un cititor avizat al poeziei blagiene, un cunoscător al dominantelor ei tematice, metaforice, stilistice (și al modelului de univers sau al tezelor existențiale remanente în profunzimile acesteia).

Conivența dintre rațiune și contemplație (sau, mai precis, dintre intelect enstatic și intelect ecstatic, pentru a folosi terminologia blagiană), deci conjuncția dintre filosofie și poezie, pe care trebuie să o presupunem în adâncimea conștiinței acestui creator tulburat de Necunoscut, justifică și impune, metodologic, o inițiere simultană în cele două „orizonturi” de cunoaștere și de expresie, în care Blaga a excelat. Așa încât lectura competentă a volumelor poetice va fi precedată de o informare – sumară, însă edificatoare – privitoare la conceptele fundamentale ale filosofiei blagiene. Acestea au o considerabilă valoare explicativă pentru creația sa poetică.

Nu în ultimul rând, cursul propune o inițiere în „arta” lecturii literare (în particular, a celei dedicate fenomenului poetic), așadar o formare hermeneutică elementară, prin explicarea și exploatarea unor instrumente de tip stilistic, comparatist, arhetipologic, psihocritic, estetic. Conceptele sau etichetele noționale din silabusul cursului nu anunță o metodă descriptivă sau impresionist-evaluativă, ci multitudinea de repere culturale exploatate de lector în aprehendarea poeziei blagiene (într-un context – precum cel al unui curs fundamental adresat unui public larg – care descurajează atât construcția exhaustivă, cât și elaborarea sistematică, solicitând, în schimb, o generoasă deschidere de orizonturi hermeneutice sau analitice). De asemenea, prin contextualizări (și prin studiile de caz privitoare la relația liricii blagiene cu aceea eminesciană, argheziană sau barbiană), acest curs va oferi o informare solidă privitoare la „zorii” și la direcțiile de evoluție (sau la „destinul”) poeziei românești interbelice.

II. Silabus curs

Premise și introducere ∙ Argument ∙ Structura cursului ∙

Contextualizare ∙ Lirica română în preajma Primului Război Mondial: simbolism, parnasianism, neoclasicism, tradiționalism, romantism tardiv, expresionism ∙ Blaga și poezia eminesciană ∙ Blaga și avangarda ∙ Pseudomorfoza modernismului ∙

Problematizare ∙ Expresiile creativității blagiene: poezie, dramaturgie, epică amplă, memorialistică, eseistică, filosofie ∙ (Re)Sursele creativității blagiene: de la Goethe la mit ∙

Filosofia blagiană ∙ Precizare inițială; Conceptele fundamentale: „orizontul misterului”, „Marele Anonim”, „diferențialele divine”, „cenzura transcendentă”, „apocalipticul”, „fanic” – „criptic”, „cunoaștere paradiziacă” – „cunoaștere luciferică”, „minus-cunoaștere” – „plus-cunoaștere”, „revelare”, „antinomie transfigurată”, „intelect enstatic” – „intelect ecstatic”, „mitic” – „mitologic”, „gândire mitică”, „ideea-vedenie”, „fenomen originar”, „noologie abisală”; „matrice stilistică (abisală)”, „cosmoid”, „personanță”, „apriorism românesc”, „spațiu mioritic”, „sofianic”, „dor”, „boicot al istoriei”, „metaforă plasticizantă” –  „metaforă revelatorie” ∙

Debutul lui Blaga ∙ Aspecte liminare (context istoric, intelectual, afectiv; receptare) ∙ Radiografia Poemelor luminii [1919] și close readings: orfism, panism, senzualism, vizionarism, „scenariu apocaliptic”; apolinic și dionisiac; iconoclasm și prometeism; expresionism și modernism; filonul filosofic („poet filosof – filosof poet”, „dualismul poet – cărturar” sau ut philosophia poesis); erosul cosmogonic; moartea și tăcerea; adversație și tensiune lirică; „principiul conservării misterului”; Wort-an-sich-Dichtung ∙

Pașii profetului [1921] ∙ Radiografia volumului, close readings: „revolta fondului nelatin” (păgânism, dacism, primitivism, bogomilism); Götterdämmerung, întâlnirea lui Pan cu Hristos, „poziția d-lui Blaga față de creștinism și Ortodoxie”; imagism și peisaj bucolic; instaurarea melancoliei; siluetele emblematice ∙

În Marea Trecere [1924] ∙ Radiografia volumului, close readings: de la panteism la expresionism; „peisajul metafizic”; oblația și obliterația (de la Götterdämmerung la Menscheitsdämmerung); „criza gnoseologică”, „transcendența goală” și „creștinismul cosmic”; poezia crepusculului, ambivalența eros – thanatos ∙

Lauda somnului [1929] ∙ Radiografia volumului, close readings: „metoda ascetică”, „semnele ultrageometrice”, prima clasicizare; „pitoresc indigen”, mitologie creștin-pastorală, „bizantinism”; cultură de plai, „fond mioritic”, descompunerea eonului creștin; somn, intuiții și premoniții; idealism magic (novalisian) ∙

La cumpăna apelor [1933] ∙ Radiografia volumului, close readings: „severitatea clasică a maturității”; „un cosmos de semnificații”; „elegie și meditație clasică”; logodna abstractului cu organicul; filonul popular; boală, tăcere și viziune; „cântărețul mitologic”, „nu mânuitor, ci mântuitor de cuvinte” ∙

La curțile dorului [1938] ∙ Radiografia volumului, close readings: „o privire adâncă în structura universală a cosmosului rural primitiv”, „ontologia poetică a satului”, „personanța folclorică”, „fenomenul originar”, coborârea în matricea abisală românească, „patria interioară”, conivențe brâncușiene; mit și dogmă, imagine și concept, arhetip; fugit irreparabile tempus, sentimentul exilului; vocea animei; imagini prerafaelite, echilibrul muzical al versului, tehnica poetică ∙

Nebănuitele trepte [1943] ∙ Radiografia volumului, close readings: pasivitate și contemplație; „zodia dragostei”, faustianismul; „ermetismul de suave transparențe goetheene”; sensurile viziunii; bestiarul simbolic; presentimentul morții ∙

Ciclurile postume (Vârsta de fier, Corăbii cu cenușă, Cântecul focului, Ce aude unicornul) ∙ Radiografia ciclurilor, close readings: pelerinajul în Eutopia; didacticismul, detensionarea, serenitatea, „poezia senectuții”: „poetul devine clasicul propriului romantism”; regresia anamnetică (biografică și imemorială), sentimentul solstițial, oboseala, toamna, ultima călătorie, „noul timp inaugural”; tăcere, „necuvânt”, cântec și rugăciune; mitologia Istoriei; suav, diafan, meridional; clasicism major ∙

Concluzii ∙ Dacă se poate extrage o definiție a poeziei din lirica blagiană: pătratul semio-poetic metafizică – mit – metaforă – muzică ∙

III. Repere bibliografice

Wolf von Aichelburg: Magistrul tăcerii în cercul cuvântului, Remus, Cluj-Napoca, 2011;

Lucian Blaga: Opere, 1 (Poezii antume) și 2 (Poezii postume), ed. crit. & stud. introd. G. Gană, Minerva, București, 1982;

Mircea Borcilă: „Despre lexicul poeziei lui Lucian Blaga”, în Studii de limbă literară și filologie, 2, Ed. Academiei R.S.R., București, 1972;

Florica Diaconu & Marin Diaconu: Dicționar de termeni filosofici ai lui Lucian Blaga: introducere prin concepte, Univers Enciclopedic, București, 2000;

Ștefan Aug. Doinaș: Eseu asupra poeziei lui Lucian Blaga, în Lectura poeziei, Cartea Românească, București, 1980, pp. 7-113;

George Gană: Opera literară a lui Lucian Blaga, Minerva, București, 1976;

Alexandra Indrieș: „Corola de minuni a lumii”: interpretare stilistică a sistemului poetic al lui Lucian Blaga, Facla, Timișoara, 1975;

Ioana Em. Petrescu: Ochiul lăuntric (2. Despre metaforă, 3. Cenușa și polenul), în Eminescu și mutațiile poeziei românești, Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pp. 83-91, 91-104;

Ion Pop: Lucian Blaga, universul poetic, Paralela 45, Pitești, 1999;

Mircea Scarlat: Lucian Blaga, în Istoria poeziei românești, 3, Minerva, București, 1986, pp. 244-282;

Eugen Todoran: Lucian Blaga – mitul poetic, 2 vol., Facla, Timișoara, 1985.

Preț redus pentru elevi și studenți: 130 RON prin folosirea la înscriere a codului – Lucian Blaga.