Despre concurența politică, văzută ca formă de conflict

Într-un material trecut – Concurența ca formă de cooperare – am încercat o apărare a concurenței economice ca formă de cooperare socială, de descoperire finalmente a rolului pe care fiecare membru al societății poate să-l joace în angrenajul structurii sociale de producție. N-am să reiau aici argumentele avansate, dar ideea era aceea de a respinge versiunea conform căreia concurența din arena economică este o veritabilă formă a darwinismului social, ipostazierea unei jungle în care doar cei puternici pot supraviețui. Sau, pe scurt, am dorit să atrag atenția că cei care echivalează sec concurența economică cu conflictul sunt cel puțin neglijenți, dacă nu în flagrantă eroare.

De data aceasta am să mă opresc asupra altui proces, mai abscons, dar care este varianta (implicită sau explicită) de rezervă din buzunarul tuturor celor care vituperează împotriva concurenței economice. Sau – caz fericit, dar pe care-l bănuiesc mai degrabă rar – este fenomenul care îi deranjează cu adevărat pe mulți, dar neputându-l desemna riguros, îl indică prin ideea generală de concurență. Îl voi numi „concurența politică” – deși poate mulți vor fi surprinși de opțiunea terminologică – și voi încerca să argumentez că abia acesta este, în sens strict, conflictual. De asemenea, voi încerca să argumentez și să arăt că ne angajăm în concurență politică cel puțin la fel de des, (dacă nu mai des) – și faptul e oricum mult mai nociv – decât în concurență economică.

Se cuvine să precizez de la bun început că, după părerea mea, cei care critică procesul concurenței economice de pe poziții morale, propunând reforme morale și limite morale, sunt cât se poate de îndreptățiți s-o facă. Îndemnuri către oamenii de afaceri sau către toți participanții la procesul economic de tipul „nu căutați numai să câștigați profituri cât mai mari; nu faceți concurență acerbă; nu căutați cu orice preț să preluați un competitor mai mic și nu țineți morțiș la o politică de preț care să-l falimenteze; nu negociați la sânge cu un furnizor, partener, angajat sau un client etc.” sunt cât se poate de legitime. Nici un deziderat cu orizont finit (și, deci, nici profitul în afaceri sau succesul în concurența economică) nu merită absolutizat ca atare, căci cădem în ieftină idolatrie. Dar cazul activității economice nu este, din această perspectivă, cu mult diferit de cel al altor profesii sau domenii de activitate. Așa-numita „sănătate clinică”, obiectivul sistemelor medicale moderne, poate fi și ea absolutizată. Și ne-am putea referi și la sfera medicală ca fiind mânată de „motivul sănătății” (sau chiar al „maximizării sănătății”) la fel cum vorbim de sfera economică în care guvernează „motivul (maximizării) profitului (monetar)”. Și s-ar putea scrie ușor o pledoarie paralelă cu cea anti activitate economică, concurență economică și maximizarea profitului, care să fie la modul general anti activitate medicală, anti practică medicală și împotriva „orientării înspre sănătate” (ca să-i mai zicem și altfel „maximizării sănătății”). Mai precis, urmărirea dezideratului sănătății poate avea, în general vorbind, tot felul de aspecte și consecințe care să erodeze alte idealuri nobile și valori umane la fel de importante. De pildă, preocuparea pentru sănătate (mai ales dacă e vorba de maximizarea sănătății) poate eroda valorile maternității, dacă tânăra și/sau proaspăta mamă (se aplică, bineînțeles, și la tată și valorile paternității) strâmbă din nas pe considerente „de sănătate” la nopți nedormite, mâncat mai pe apucate, amânarea preocupărilor pentru viață socială, siluetă, ten, podoabă capilară (mă rog, sănătatea tenului și a podoabei capilare) etc. Sau, cine ține morțiș să nu-și strice ochii stă mai rar cu ei prin cărți, așa că maximizarea în această manieră a sănătății poate intra în conflict cu educația și cultura. Și exemple s-ar putea da cu duiumul.

Oricum, critica de pe poziții morale are, firește și ea exigențele ei. Nu sunt suficiente un sentiment, o intuiție, o indignare. Trebuie un sistem moral cât mai coerent (atât teoretic, cât și – lucru adesea subestimat – sub aspectul raționalității sau înțelepciunii practice) de pe pozițiile căruia să se facă critica. Și mai trebuie și oarece știință. Dacă este criticată activitatea economică, concurența economică, profitul, corporația (eventual multinațională), monopolul, activitatea bancară etc., atunci ar fi bine să se știe ce anume înseamnă (sau care este natura lor) aceste lucruri. La fel și în cazul vaccinurilor, organismelor modificate genetic sau mâncării de tip fast-food. Căci până și psalmistul și, după el, apostolul, ne previn: „mâniați-vă, dar nu greșiți”. De asemenea, critica morală are exigențe care se întorc asupra criticului, care ar face bine să înceapă reforma morală cu sine însuși (și, vorba cuiva: acest lucru îl va ține ocupat o vreme…).

Nu cei care critică moral concurența economică, așadar, sunt problema. Mai degrabă cei care vor reforme instituționale și politice în subtextul criticării concurenței economice, trebuie luați la bani mărunți mai atent. Ce propun în loc, de fapt? Ce vor? Și poate dumneavoastră veți fi surprinși să aflați – eu unul nu mai sunt demult: vor invariabil intervenția statului. Cum îl supără pe careva ceva în arena economică (și socială), cum se întrebă retoric și (numai în aparență) moralizator „ce face guvernul”? Sunt prea multe firme mici de apartament, chioșcuri și maghernițe inestetice și insalubre care mai invadează și spațiul public al trotuarelor? Să vină statul! Sunt, dimpotrivă, prea multe firme mari, corporații, supermarket-uri și mall-uri care sufocă orașul când ar trebui să stea (cel mult) în afara lui? Să facă statul ceva! Există șomeri? Să-i întrețină sau se ocupe statul de reconversia lor profesională! Există oameni ai străzii, sau pur și simplu oameni săraci? Să le dea statul cele trebuie! Există ignoranță? Să educe statul! Există riscuri? Să asigure statul! Există fenomene culturale îndoielnice, gen manele sau muzică de prost gust? Să intervină statul prin intermediul instituțiilor sale culturale! Constat că m-am prins prea abitir în euforia posibilelor exemple (lista e grotesc de lungă și deloc măgulitoare pentru contemporaneitate), așa încât mă opresc. Ideea e însă clară, cred. E ca în bancul acela deja consacrat despre cultura cel puțin severă (dacă nu totalitară) a establishment-ului american antitrust: dacă unii practică prețuri prea mari, atacă-i ca monopoliști și închide-i; dacă unii practică prețuri prea mici, atacă-i pe motive de dumping și închide-i; dacă unii practică prețuri la fel cu ceilalți, acuză-i pe toți de înțelegeri de preț și cotă de piață (deci de cartel sau oligopol organizat) și închide-i. Ca-n bancul cu iepurașul care încasează scatoalce de la urs și-n zilele când are pălărie, și când n-o are: când n-o are, pentru că n-o are, iar când o are, pentru că o are.

Dacă în privința criticilor de pe poziții strict morale, putem sta destul de liniștiți, cei care invocă statul sunt cu adevărat problematici. Mai întâi pentru că, vorba cuiva, Statul e o forță, nu o inteligență. Diferența lui specifică este utilizarea violenței. Dacă libertarienii au dreptate în filozofia lor politică, e chiar utilizarea non-defensivă a violenței, deci inițierea violenței, deci agresiune (instituționalizată). Insist, pentru că se poate trece prea ușor peste această idee. Dacă cineva crede că ne trebuie musai educație de stat, înseamnă că tocmai prin adăugarea ingredientului coerciției (față de plătitorii de taxe și față de părinți și copii) în proces se obține un plus de cantitate, calitate sau adecvare, altfel inaccesibil; dacă se cere musai teatru de stat sau filarmonică de stat, atunci se consideră că numai prin utilizarea forței putem aduce arta dramatică și muzica clasică în atenția publicului. Și așa mai departe pentru toate sectoarele. Forța, constrângerea, inițierea violenței sau violența activă este considerată a fi cheia. De observat că invocarea virtuții celor care aplică violența nu schimbă prea mult discuția, deoarece invocarea acțiunii etatice a virtuoșilor implică o mărturie implicită că virtuțile nu sunt de ajuns (că dacă ar fi fost, se cerea intervenția celor virtuoși pe căi neguvernamentale, să spunem). Se cer musai completate de forță, așa încât forța devine și aici esențialul. Și, iarăși, nu e vorba de forța defensivă, ci de cea ofensivă.

Dincolo de faptul că trecem prea ușor cu vederea esența violentă (sau chiar agresivă) a statului, care ar trebui să ne facă cel puțin prudenți în a-l invoca, îl învestim cu atâtea abilități, capacități și puteri încât cu greu putem scăpa de acuza de statolatrie. Statul este în mod cert, vorba lui Paul Leroy-Beaulieu, ultimul dumnezeu al modernității: omnipotent, omniprezent, omniscient, mereu invocat, ca să nu spunem „rugat”. Și, ca o ironie a sorții, îl învestim ca structură impersonală cu infinit mai mult decât suntem dispuși s-o facem pentru fiecare politician sau om de stat luat în parte, oricât de inteligent și/sau virtuos.

Vestea proastă este că intervenția statului nu elimină concurența, ci doar o transformă. Sursa concurenței se află în raritatea naturală a resurselor, care e un dat al realității, nu – cum poate au impresia unii – un construct ideologic. Nu putem scăpa de concurență (mai ales în viața socială, care presupune interacțiunea cu semenii noștri) cum nu putem scăpa de gravitație. Întrebarea e dacă alegem să convertim provocarea rarității economice în cooperare socială (care ia, inevitabil și forma concurenței economice, ca vehicul de descoperire a specializărilor oportune pentru fiecare participant la jocul economic – care devine astfel un joc de echipă extins – conform cu avantajele sale comparative, pe care fiecare, oricât de puțin competent în termeni absoluți, le are totuși în termeni relativi), sau în competiție politică, în care problema relevantă este cine anume ajunge să fie beneficiarul unui anumit instrument de politici publice, și cine anume va sfârși prin a fi cel care suportă sau achită finalmente nota de plată a acestuia.

Să trecem în revistă câteva exemple în care, scârbiți de concurență, invocăm brațul armat al autorității de stat. Încă o dată: dispare concurența? Nicidecum. Își schimbă natura. Devine concurență politică. Și e chiar mai rapace decât cea economică.

Să începem cu arena cât se poate de concurențială a bugetului public, sau din sectorul bugetar. Altfel spus, concurența bugetarilor pentru alocările bugetare. Ce procent să meargă la sănătate? Dar la educație? Dar la armată, poliție sau servicii secrete? Sau la așa-zisele „investiții”? Dar pentru salariile funcționarilor și în general ale angajaților statului de la orice nivel? Cred că nu mai e un mister pentru nimeni că dacă se alocă mai mult pentru un sector, necesarmente se alocă mai puțin pentru altul. Mai mulți bani pentru poliție și armată înseamnă mai puțini pentru învățământ sau sănătate. Privită mai cu atenție, lupta sindicală în care, din când în când, oamenii din diverse sectoare ies în stradă la proteste, luptă care pare – și este prezentată ca atare de mass-media în cel mai inept mod cu putință – între guvern („marele patron public”) și sindicate este într-o mai mare măsură o luptă între sindicate însele. Cine ia mai mult? Din păcate cel mai adesea va fi vorba de cel cu capacitatea de scandal mai mare (sau cu pârghii și conexiuni politice mai puternice). Și chiar dacă intră în discuție o creștere a bugetului public (prin taxe, datorie publică sau inflație), concurența tot nu dispare ci se mută din interiorul sferei bugetare la interfața dintre bugetari și sectorul privat sau non-bugetar: mai mulți bani la bugetari, mai puțini bani la cei din privat.

Un alt exemplu de concurență economică deranjantă ar putea fi considerată aceea dintre companiile de taximetrie (sau dintre acestea și o firmă de tip Uber). Pretextele invocate sunt de tipul următor: concurența rapace aduce pe piață taximetre aparținând unor firme îndoielnice care apar și dispar ca ciupercile; au capital puțin, așa că au mașini ieftine, proaste și vechi; presiunea concurențială duce tariful prea jos, așa încât profiturile nu-s suficient de mari pentru a putea crește calitatea și siguranța; chiar și firmele mai mari și mai serioase sunt prinse fără voia lor într-un fel de „cursă până la fundul sacului” (o posibilă traducere a englezescului race to the bottom) și fac compromisuri la calitate, la salariile și contractele angajaților etc. Soluția? Abandonarea concurenței economice propriu-zise (considerată „rapace” și ineficientă, cu spectrul falimentului în masă al taximetriștilor) și reglementarea sectorului. A dispărut concurența? Firește că nu. Oricum anume se va proceda la restricționarea concurenței economice (introducerea de licențe, controlul prețurilor, standarde de calitate etc.) ea va face loc concurenței politice. Aceasta se va manifesta în lupta pentru formatarea pe căi politice a viitoarei configurații a sectorului. Poate că firmele mari vor solicita impunerea unui prag minim de dimensiune (număr de mașini, număr de angajați, sau prag minim de capital social în firmă) pentru a activa pe piața taximetriei – prin aceasta eliminându-i de pe piață pe cei de dimensiuni reduse. Concurența e politică, și e la locul ei (n-a dispărut). Și e mai dubioasă decât cea economică. De bine de rău, prin concurența economică între firme mici și mari, cel care va decide finalmente care dimensiune e optimă va fi consumatorul. Eforturile firmelor – mari și mici – în cadrul concurenței economice se concentrează înspre satisfacerea nevoilor consumatorilor (dacă aceștia sunt sensibili la preț, și mai puțin la calitatea generală a călătoriei, nu se vor grăbi să înlocuiască parcul de automobile vechi, dar încă funcționale; dacă, dimpotrivă, tendința e ca tot mai mulți clienți să strâmbe din nas la o mașină veche, fiind dispuși să acopere această preferință și cu un preț plătit puțin mai mare, firmele vor fi nevoite să țină cont de acest lucru și să investească în mașini noi și condiții mai bune etc.). O dată cu stoparea procesului concurențial de piață, problemele devin altele. Și în centrul lor – și al atenției firmelor – nu se va mai afla consumatorul (care, încet-încet devine captiv), ci configurarea politică a sectorului. Firma care câștigă această nouă competiție (politică de această dată) este cea al cărei patron se cunoaște mai bine cu primarul, sau cu factorii de decizie care vor elabora legislația necesară pentru punerea în aplicare a planului de „reglementare” a sectorului care s-a comportat „haotic”, de pildă. Sau cea care are conexiuni mai puternice cu partidul politic din rândurile căruia fac parte factorii de decizie și reglementare relevanți. Intervenția autorității publice nu elimină concurența, ci o transformă. Și, până la urmă, care-i adevărata „concurență neloială”, cum se spune: să practici un preț cu 0.5 lei mai mic decât alții? Sau să dobândești legislație cu dedicație care să te lase printre puținii operatori favorizați dintr-un anumit sector? Ne putem întreba, de asemenea, ce-i mai creștinește?

O altă formă clasică de apel la concurența politică pentru a drege nemulțumirile și nereușitele din participarea la concurențe economică sunt afacerile cu statul. Unii se prezintă cu nonșalanță ca „oameni de afaceri”, când singura lor competență reală este să cunoască pe cine trebuie în politică și în sectorul public. În loc să fugi după clienți în mod obișnuit să le propui produse cât mai bune la prețuri cât mai convenabile, să rabzi indecizia acestora, mofturile lor (le-am putea zice, mai neutru și mai tehnic, preferințe), caracterul lor schimbător (te lasă pentru concurență pentru un leu în minus sau o facilitate în plus fără să clipească) – și toate astea cot la cot cu o cohortă de concurenți la fel de agitați ca tine – o iei pe altă cale. Pe calea concurenței politice. Cunoști pe cine trebuie la o autoritate de stat. Faci un contract cu acea autoritate (de la vânzare consumabile până la termopane, fotocopiatoare sau automobile) la un preț, de regulă mult mai mare decât al pieței libere (persoana pe care o cunoști și care e factor de decizie nu dă banii proprii; mai mult, poate fi stimulată prin mituire să aranjeze lucrurile cum trebuie, mai ales dacă la mijloc e și vreo „licitație publică” de făcut). De asemenea, execuția sau produsul livrat poate avea diverse defecte, deoarece – sector public fiind – nu e clar pe cine va durea în mod personal cutare sau cutare deficiență a produselor sau serviciilor achiziționate. Abilitatea acestui tip de „oameni de afaceri” este eminamente politică. Au o agendă telefonică bogată în nume de politicieni, primari, prefecți, miniștri, parlamentari. Talentul lor „antreprenorial” constă în siguranța și tupeul cu care pot „pune mâna pe telefon” să-l sune „chiar acum” pe cutare, cu care „aranjează imediat” lucrurile.

În continuare am să spun ceva care cu siguranță nu va conveni multora. Dar nu am ce face, musai s-o spun, și m-aș bucura dacă cineva mi-ar putea desființa argumentul în mod clar și definitiv. Ar însemna că trăim, de fapt, într-o lume mult mai bună decât îmi imaginez eu, și-aș deveni mai relaxat și mai optimist. Echivalentul afacerilor cu statul pe partea pieței muncii e angajarea la stat. Dacă, la terminarea studiilor (sau oricând altcândva, până la urmă), cineva preferă să caute un loc de muncă în sectorul bugetar, nu înseamnă că evită concurența de pe piața muncii și iese, „onorabil” din sfera târguielii cu miros de exploatare dintre angajatorii privați și angajații lor. Asta (minus câteva retușuri la tabloul făcut) este, vorba cuiva, doar ceea ce se vede. Ce poate nu se vede la fel de ușor, dar e nu mai puțin real, e că cele mai multe angajări la stat sunt parte a concurenței politice pentru posturi care au mai mereu damf de sinecură. Chiar dacă sunt slujbe de mică importanță și plătite cu salarii mici, structura de stimulente în care angajatul este plasat îi permit optimizări în sensul reducerii efortului depus către cote greu de imaginat (spre a nu face mai nimic). Firește, caracterul discutabil al „angajării la stat” se vede mai ales acolo unde pozițiile sunt remunerate gras. Și aici și competiția pentru ele este mult mai vizibilă. Și iarăși, dincolo de alte considerații care s-ar putea face, ceea ce putem spune cu siguranță e că nu dispare concurența. Devine politică. Așa încât, dacă cineva își imaginează că opțiunea sistemică între o economie mai liberă, mai de piață, mai concurențială în sens economic, și una mai intervenționistă, mai etatizată, înseamnă alegerea între mai multă concurență și mai puțină concurență, va avea parte de surprize. Alegerea e între concurență economică și concurență politică. Sau între cei care vor să-ți vândă termopane agasându-te cu reclamă, fluturași, mail-uri, oferte în cutia poștală etc. doar-doar te-or convinge, și cei care vin peste tine cu ultimele hotărâri legislative în virtutea cărora n-ai ce face, musai să-ți pui termopane de un anumit fel, mai precis exact din acelea pe care le oferă ei. Asta din postura de client. Ca întreprinzător, alegerea e între a-i vedea pe mulți cot la cot cu tine pe tarabă, vânzând struguri „f.f.f.f. dulci” clienților la prețuri cât pot ei de mici, și a (nu-)i vedea cum ajung la primar sau la cine-o mai răspunde de sectorul cu pricina, obțin anumite reglementări cu privire la calitatea strugurilor sau a lădițelor în care aceștia trebuie puși, după care revin la tarabă pentru a-ți arăta că nu mai îndeplinești condițiile legale pentru a vinde. Și dacă insiști să rămâi, tu faci, vezi Doamne, „concurență neloială” și ești pasibil să suporți „consecințele legii”.

Veți spune: „stai dom’le”, dar nu trebuie și statul să angajeze personal? Discuție dificilă, nimic de zis. Dar, prudențial putem spune măcar atât: parcă slujbele în sectorul public ar trebui să fie cât mai puține, și să aibă aerul cumva de perioadă de sacrificiu (în slujba nației, dacă vreți), nu de modalitate principală de chiverniseală ușoară. Când sectorul bugetar se umflă cu angajați, lectura corectă a situației e că în societatea respectivă crește intensitatea concurenței politice. În loc să ne întâlnim pe coridorul economic din postura de concurenți, atât ca angajați cât și ca angajatori, ne întâlnim pe coridorul alternativ de natură politică în postura de rivali politici sau plătitor neți versus beneficiari neți de taxe și impozite (sau de reglementări). Și cred că cine a participat conștient la procese din acestea de concurență politică din sfera publică (obținerea unui anumit post sau a unui anumit contract în cadrul proiectelor publice) poate spune imediat că nu e vorba de vreo concurența prea cavalerească. Dimpotrivă, acuza de darwinism social cel mai adesea pusă ca ștampilă pe concurența economică din piața liberă s-ar potrivi mai bine pe procesul concurenței politice. Abia aici cel care pierde concurența nu mai are opțiuni. Sau, altfel spus, concurența economică nu e joc cu sumă nulă (privită în ansamblu), pe când cea politică este.

S-ar mai putea spune multe pentru a evidenția omniprezența concurenței politice. S-ar putea puncta inclusiv instanțe comic-grotești precum concurența politică prin stat între vânători și ciobani (prin legiferarea numărului de câini la stână). Sau cea declanșată de existența instrumentului fondurilor europene. Sau cea din sfera academică a cercetării. Dar deja acest material a crescut la dimensiuni inacceptabile pentru standardele de postare ale vremurilor noastre. Așa ca mă opresc mai abrupt lăsându-vă cu ideea că toate cele de mai sus ar putea fi sintetizate laolaltă cu economistul clasic liberal francez de primă jumătate de secol XIX, Frederic Bastiat: statul e marea ficțiune prin care fiecare vrea să trăiască pe spatele celorlalți. Și aș încheia invitându-vă ca înainte de a vedea ce facem cu concurența economică, să nu ne mai concurăm politic. Sau mai pe șleau: haideți să nu ne mai furăm unii pe alții prin stat, fraților!