Se spune despre ultimul sfert de secol că ar fi fost un fel de vârf al fundamentalismului de piață, alimentat de „ideologia neoliberală” (puțini sunt cei care se obosesc să fie mai nuanțați și mai atenți la eterogenitatea viziunilor încadrate de-a valma în această categorie). Și, la pachet, că Marea Recesiune nu e decât răzbunarea istoriei și realității împotriva acestei ideologii. O observație care seamănă, de altfel, până la identificare cu cea conform căreia anii premergători Marii Crize din 1929-1933 au fost (cu excepția anilor de război) perioada de maturitate (chiar bătrânețe, s-ar putea adăuga în același spirit) a liberalismului clasic și a corolarului său economic – capitalismul de piață liberă; și în acest caz, perioada de criză nefiind decât confirmarea problemelor inerente ale menționatelor sisteme.
Ironia e că, totuși, în sectorul monetar și financiar-bancar tipul de regim în toată această perioadă a evoluat mai degrabă din direcția unui intervenționism discret, parazitar pe aur ca monedă marfă, înspre socialismul monetar contemporan bazat pe moneda decret (sau simbol; sau fiat), emancipat complet de „constrângerile” monedei marfă și ale judecăților monetare ale pieței pe care aceasta inerent le încorporează. Mai mult, e deja un loc aproape comun că în secolul XX expansiunea statului ca instituție peste tot în lume a fost, în termeni de ponderea cheltuielilor publice în PIB, reglementare, îndatorare și inflație, semnificativă. De asemenea, în sectoare precum educația (sau, în bună măsură, cercetarea), monopolul, centralizarea, etatizarea și extinderea au fost tendința și regula, până la punctul în care putem vorbi și aici de „socialism educațional”. În sectorul medical, cam la fel. Și asta lăsând aici la o parte discuțiile despre justiție, poliție și armată (cu sectorul militar-industrial ca vehicul esențial de expansiune etatică) poate prea servite, din perspectivă libertariană, și prea radicale, văzute din registrul opus de perspective.
Liberalismul clasic n-a pierdut bătălia cu realitatea și cu adversarii ideologici atât prin eșecul efectiv de a produce rezultatele scontate, cât mai ales printr-o combinație de neprezentare cu prohibire.
Neprezentare prin aceea că nu a purtat cu simțul răspunderii dezbateri pe care ar fi trebuit să le poarte. De pildă, Herbert Spencer (1820-1903), care credea că moneda poate fi foarte bine produsă în regim de piață liberă, nu s-a sinchisit prea tare să-l contracareze pe Stanley Jevons (1835-1882), care credea (și-o spunea explicit) că în sectorul monetar libera inițiativă n-are nicio șansă (numai statul poate fi producător de monedă). În general liberalii clasici, culcați pe laurii rezultatelor importante ale „secolului liberal” (de tipul abolirii legilor cerealelor, celebrele Corn Laws (în 1846) sau a tratatului Cobden-Chevalier (1860) care marca o aparentă consacrare decisivă a liberului schimb) n-au menținut motoarele turate în direcția decelării tuturor implicațiilor teoretice, și implementării practice, a programului liberal. Dacă n-a fost doar o modă – și autorul prezentelor rânduri nu crede că a fost doar asta – cu siguranță că aproape c-a dispărut ca una, fără luptă, zvârlit a lehamite în subsolurile uzurii morale.
Când și-au pus problema luptei, liberalii au descoperit că-i prea târziu. Fie erau deja o minoritate, excentrici ori irelevanți (ca relativ tânărul Mises (1881-1973); sau ca bătrânul francez Yves Guyot (1843-1928) care prezidează la finele primului război mondial asupra declinului unei asociații europene a liberului schimb); fie programele liberale devin de-a dreptul ilegale (ca-n Marea Criză, când Roosevelt confiscă și scoate aurul din sfera privată).
Așa încât o afirmație ca cea a lui Hans Sennholz din finalul cărții sale Money and Freedom (1985) poate părea surprinzătoare, fără a fi însă mai puțin adevărată: „Sound money and free banking are not impossible; they are merely illegal”. Repetați exercițiul cu aproape orice sector doriți și veți obține același diagnostic tulburător (de ex.: „educația sănătoasă – inclusiv homeschooling-ul/educația acasă – și de calitate nu e imposibilă; este doar ilegală”; „proiectele private de infrastructură nu sunt imposibile; sunt doar ilegale”; „liberul schimb nu e imposibil; e doar ilegal” ș.a.m.d.)
Hans Sennholz, primul doctorand al lui Mises pe teritoriul american (teza How Can Europe Survive? Din 1955; o subestimată analiză și penetrantă critică a (atunci) incipientului proces integraționist european) are darul de a explica lucrurile complicate simplu și de a le pune în perspectivă. În mai puțin de o sută de pagini, cititorul Money and Freedom are ocazia să se pună la punct rapid și temeinic cu cel puțin trei mari teme.
Întâi, cauzele dezintegrării economice (cel mai adesea vândută ca „integrare” și/sau „globalizare”) din secolul XX (putem adăuga fără probleme secolul XXI abia început), între care prima este, pentru Sennholz, monopolul monetar (în particular, în spațiul american, Sistemul Federal de Rezerve, sau „Fed”-ul). Asociat acestuia, face și o critică severă a legislației mijloacelor legale/obligatorii de plată (legal tender laws).
Apoi, Sennholz critică trei viziuni asupra problemelor monetare și a reformei managementului monetar pe care le consideră false soluții: cea monetaristă, pe care o numește un veritabil „drum către nicăieri”, tarată de iluzia stabilității absolute și creând (sau menținând) mai multe probleme decât rezolvă; cea a „supply-side”-rilor, care mențin nejustificat atenția pe reducerea taxelor, când accentul ar trebui să cadă pe reducerea cheltuielilor publice, și care parcă vor, pe partea monetară, toate ale aurului, cu excepția aurului însuși (a se vedea de ex. propunerea unui curs sau preț fix al dolarilor în aur); și cea numită de el a avocaților creditului social, un mănunchi de idei care-a ieșit la suprafață și-n contextul Marii Recesiuni în virtutea căruia băncile centrale ar fi „private”, banii lor „purtători de dobândă” și, prin asta, storcători ai energiilor populației permanent îndatorate – în această viziune soluția fiind „naționalizarea” monopolului monetar și socializarea creditului pentru a scăpa de interesele private și de neajunsul dobânzii.
Sennholz încheie cu tema soluției la problemele monetare, care pentru el echivalează cu „terminating the money monopoly”. Chiar dacă prezice că rolul aurului este, din punctul său de vedere, încă indispensabil pentru o ordine monetară privată, conceptul cel mai important rămâne acela de libertate monetară, în cadrul căreia oamenii sunt liberi să aleagă ce tip de marfă vor pentru rolul monetar și ce tip de contracte li se par mai potrivite în sfera bancară și a creditului.
Virtuțile cărții, în contextul lumii agitate de azi, sunt concizia dublată de temeinicie, laolaltă cu o adecvată tăietură retorică. Vorbește prezentului pe limba principiilor; nu se pierde în discuții abstracte, dar nici în detalii inutile. Și argumentează cu claritate că libertatea monetară nu e utopie; e doar ilegală…
