Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să aud observația cu aer de înțelepciune conform căreia ar fi de înțeles ca prețurile în România să fie la fel ca în Europa de Vest dacă și salariile ar fi la fel ca acolo. Mi-a sunat suspect de la bun început. Credeam că în Vest sunt mai bogați, iar noi în Est mai săraci. Iar dacă a fi bogat nu înseamnă să ai prețuri mici combinate cu venituri mari și a fi sărac nu înseamnă să ai prețuri mari cu venituri mici atunci ce mai înseamnă de fapt bogat și sărac? Când constată o atare stare de lucruri (că avem venituri mici și prețuri mari) mulți oameni își imaginează că observă o adevărată chichiță nefirească, ce nu-și poate avea sursa decât în manevre politice, de obicei externe, de colonizare economică a țării. Sau c-o fi vorba de vreo mare potlogărie a politrucilor de pe la noi care au mai găsit o cale să spolieze populația. Și, drept e, că ambele variante nu pot fi excluse apriori din discuție. Dar de cele mai multe ori constatarea în cauză nu este decât redescoperirea deloc glorioasă a faptului că suntem mai săraci. Scenariu mult mai puțin pasionant și prozaic decât alternativele, deoarece sugerează că problema principală e la noi și că soluțiile, prin urmare, tot de la noi ar trebui să vină. Și ar avea legătură cu chestiuni puțin spectaculoase precum creșterea economică, sporirea productivității și eficienței, munca, eliminarea piedicilor din calea forțelor antreprenoriale ș.a.m.d. De asemenea, ar fi și un prilej de modestie: nu stăm bine, trebuie să îmbunătățim situația.
Ca profesor de economie nu rezist tentației – probabil deformație profesională – de a pune judecățile populare de acest tip și pe seama unei – nici nu știu cum să-i spun – lipse de consacrare a economiei ca știință în societate. Și nu mă refer aici atât la planurile de învățământ din școala generală, licee și facultăți, deși discuția poate începe și de aici, cât la absența unei receptări generale a ideilor economice care să semene cât de cât cu asimilarea unor cunoștințe de bază din astronomie, de pildă. Nu mai vorbesc de matematică sau anatomie. E adevărat că știința economică este, vorba lui Ludwig von Mises, destul de tânără, dar are totuși deja o istorie de un sfert de mileniu. Asta dacă ne luăm după viziunea standard conform căreia știința economică modernă începe cu publicarea volumului „Avuția națiunilor” a lui Adam Smith în anul 1776. Prin urmare, ar fi fost de așteptat să se fi sedimentat deja la nivelul percepției generale măcar un număr de învățăminte sănătoase de natură economică. Lucru care pare să nu se fi întâmplat.
Multă lume asociază economia cu afacerile – e disciplina aceea care te pregătește pentru afaceri și te face să te descurci cu banii. Când acolo, nici vorbă de asta, chiar dacă ajută puțin. Economia vizează fenomene societale, nu individuale. Și, contrar celor care văd în ea motor al egoismului și al centrării pe propria persoană, ea nu oferă rețete sigure la nivel individual (nu există nici măcar o lege perenă a succesului sau profitului individual, alta decât formulări tautologice reductibile la „să faci ceea ce e cel mai bine sa faci” sau „să faci ceea ce trebuie” – cu varianta economică „să oferi ceea ce se cere”), ci doar la nivel social, fiind prin aceasta cât se poate de comunitară. Dacă oferă învățăminte cu privire la ceva, atunci e vorba mai degrabă despre aranjamentele instituționale la care oamenii, în comun ca societate, pot apela pentru a-și asigura prosperitatea. Și, pe dos, ce astfel de aranjamente instituționale trebuie evitate dacă e să nu ne risipim resursele și să sărăcim.
Și, din același registru, economia este o știință teoretică mai mult decât o înțelepciune practică. Cei care caută abilități și cunoaștere practică de natura celei pe care o dețin marii întreprinzători sau oameni de afaceri, probabil că ar face bine să stea pe lângă aceștia din urmă, ca ucenici sau asistenți (sau simpli angajați) și să nu-și facă iluzii că au la dispoziție ruta alternativă a învățării respectivelor abilități din cărțile de economie.
De asemenea, economia ca știință sau disciplină este asociată automat cu cifrele, cu calculele seci și reci, cu statisticile și în general cu o perspectivă cvasi-inginerească asupra economiei ca activitate. De aici și așteptări nerealiste de rigoare de la economiști (cu surprinderi pe seama amăgirii prealabile atunci când calculele și previziunile se dovedesc, parcă sistematic, aproximative sau chiar eronate), cumulate cu o perspectivă amorală și non-etică cu privire la problemele economice, a căror rezolvare trebuie să vină cumva din exterior, fără vreo sforțare a cuiva la nivel de voință, caracter, virtuți, efort etc. Economia și economistul sunt așteptați să livreze „soluții” sec, rapid și eficient, cam cum e așteptat asistentul medical sau medicul cu seringa plină de penicilină de către pacientul lovit de streptococ. Când colo, cine se apleacă mai cu atenție asupra economiei, constată că tot eșafodajul cifric (derivat în ultimă instanță din prețurile monetare din economia modernă) este doar un precipitat al unui întreg complex sau sistem de acțiuni și interacțiuni umane. Iar „coaja de cifre” a planetei economice, dacă ne putem exprima astfel (PIB-ul și creșterea, economică, deficitul comercial sau cel bugetar, inflația, șomajul etc.) oferă o expresie de moment a „miezului dur” (format din acele interacțiuni umane) al aceleiași planete. Însă nu e vorba de o expresie perenă sau de durată (în economie cifrele nu surprind esența, ca-n fizică, unde accelerația gravitațională sau numărul lui Avogadro surprind structura realității în aspecte fundamentale), ci una efemeră. Și aici am ajuns într-un punct dificil, dar m-aș risca: legătura între cifre și fenomene nu este una fundamentală. Cifrele care descriau ieri realitatea economică nu o mai descriu azi. Cifrele de azi nu o vor descrie pe cea de mâine. Iar legătura dintre cifrele de ieri, azi și mâine nu este una legică sau algoritmică direct la nivelul cifrelor, și numai trecând înapoi la nucleul dur, non-cifric sau non-numeric, al realităților economice ne putem lansa în judecăți cu privire la evoluția atât a nucleului dur cât și a cifrelor pe viitor. Dar aspectele non-numerice, non-cantitative, non-cifrice rămân mereu esențiale. Cu alte cuvinte, atunci când cumpăr un covrig de la o simigerie, prețul de 1 leu („cifrele”) e o parte importantă a fenomenului economic al schimbului care tocmai s-a produs. Dar restul e, din punct de vedere economic, chiar mai important: că atât eu cât și întreprinzătorul din spatele simigeriei (reprezentat de angajatul său, vânzătorul) ne-am angajat într-un schimb interpersonal; că eu am preferat covrigul leului, iar cealaltă parte a preferat leul covrigului; deci că a fost vorba de acțiuni umane deliberate, în care au fost implicate preferințe subiective de un anumit fel etc.
Și – ca să închidem un al doilea fir de discuție, deschis în paragraful anterior – odată ce se înțelege că economia este despre interacțiuni umane, apare cu claritate faptul că fenomenele studiate au legătură cu preferințele, caracterul, obișnuințele, intențiile, idiosincraziile etc. oamenilor. Prin urmare, problemele economice au de multe ori și o inevitabilă componentă etică. De altfel, când Adam Smith – cel anterior menționat – scria primul tratat de economie, o făcea din postura de profesor de filozofie morală al universității din Glasgow. Din acest punct de vedere, economia se înrudește mai degrabă cu filozofia, dreptul, etica decât cu ingineria, mecanica sau fizica.
E interesant, așadar, ce loc putem aloca economiei (și economiștilor) în cultura și civilizația modernă. Deși pare să aibă vocație practică, este mai degrabă o disciplină teoretică. Deși pare să fie preocupată de orientarea individului spre profit sau câștig, oferă mai puțin rețete individuale și mai mult soluții și aranjamente societale. Și deși pare tehnică (chiar tehnocratică am putea spune), ca un fel de inginerie societală, amorală, apolitică, non-ideologică, are o componentă ireductibilă de analiză etico-morală în sensul cel mai larg.
În concluzie, învățându-ne mai degrabă chestiuni de ordin general (probabil cea mai succintă definiție a economiei ar fi că e – făcând legătură cu începutul – știința care explică ce sunt prețurile monetare de care ne lovim și cu care operăm zi de zi în economia modernă) economia ne poate pregăti mai bine pentru viața socială în economia modernă. De un anume folos în judecățile private, ea este de real folos în privința judecăților care vizează societatea în ansamblu. Complement util al virtuților personale, ea devine element indispensabil pentru dezvoltarea și menținerea virtuților civice. Cine știe economie, nu știu cât profit va face (deși va fi pregătit să evite o sumă de erori grosolane chiar și-n activitatea antreprenorială), dar cu siguranță nu-și va imagina că resursele pică din cer ca para mălăiață în gura lui nătăfleață. Nu va crede, de pildă, că bugetul public este precum acel portofel fermecat din care ies la nesfârșit și fără efort bani. Nici că sursa prosperității este consumul, sau că tipărind bani putem s-o luăm cumva pe scurtătură către prosperitate. Și nici – chestiuni mai delicate și complicate – că inflația sau crizele economice pică din cer ca niște ploi acide de care numai bunul Dumnezeu de poate feri, nouă nerămânându-ne nimic de făcut. Nici măcar de a pune mâna din când în când pe o carte bună de economie…
….sau a participa la un curs de economie – Economia pe înțelesul tuturor. Curs complet de inițiere în economie. Pentru că economia poate fi frumoasă…
