Ce este socialismul? Este acel sistem economic în care mijloacele sau factorii de producție sunt în proprietatea statului (deci proprietate comună; opusul proprietății private).
Dacă nu există proprietate privată asupra mijloacelor de producție – adică terenuri, clădiri, mijloace de transport, unelte, resurse naturale, semifabricate etc. – atunci nu există schimburi între proprietari de astfel de bunuri și proprietari de monedă, deci nu există piață pentru astfel de bunuri economice.
Dacă nu există piață pentru factori de producție, atunci nu există nici prețuri monetare. Or, în termeni economici, prețurile monetare ale factorilor de producție sunt tocmai costurile de producție.
Așadar, în socialism nu există o expresie monetară a costurilor de producție și implicit, imposibilitatea de a da o expresie monetară rezultatului, sau profitului/pierderii.
Absența posibilității de a da o expresie monetară profiturilor și pierderilor (atât istoric înregistrare, cât și celor anticipate) este echivalentă cu imposibilitatea de a face o selecție rațională (non-arbitrară) din punct de vedere economic între posibilitățile (nenumărate) de a aloca resursele. Deci, în socialism toate resursele vor fi alocate din punct de vedere economic la întâmplare, arbitrar, fără criterii.
Bineînțeles că în contextul lipsei criteriilor economice vidul este ocupat rapid de alte criterii utopice de tipul „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi” dar care sfârșesc destul de repede, de cinic și inevitabil prin a fi în favoarea/defavoarea diverselor grupuri de interese: nomenclatura de partid, membrii familiilor dictatorilor sau oligarhilor aflați la cârma statului, clasa muncitoare etc.
Or, un astfel de sistem nu poate fi viabil ca regim economic și este condamnat să sfârșească în sărăcirea generalizată a populației sau să fie un haos planificat în derivă mai rapidă sau mai lentă, dar certă, către nivelele rudimentare și primitive de dezvoltare economică. Situație ilustrată azi de exemple mai evident triste, precum Coreea de Nord, sau mai tragic-comice, precum Venezuela cu penuriile sale recente de hârtie igienică.
Lecția economică este deci că socialismul ca sistem economic este viciat de o problemă care-i este în ultimă instanță fatală: imposibilitatea calculului economic în termeni monetari, sesizată pentru prima dată de Ludwig von Mises în 1920.
Sigur vă întrebați atunci de ce socialismul, dacă are atâtea probleme și dacă alocă resursele așa haotic, cum de-a rezistat peste șaptezeci de ani în Rusia și mai rezistă pe alocuri și azi?
Pentru a înțelege mai ușor argumentele economice, trebuie să ne imaginăm un sistem socialist global, la scară planetară, fără nici un rest de economie de piață pe nicăieri. Abia atunci haosul calculațional s-ar instala repede și cu toată forța. Or, economiile socialiste reale care au existat și există încă s-au îndepărtat sub cel puțin două aspecte de acest „model”.
Mai întâi nu au constituit nicidecum un socialism global, și au putut utiliza – existând dovezi ample și clare că au utilizat, ba chiar că au fost nevoite să utilizeze – prețurile pieței mondiale pentru planificarea centralizată. Asta pentru cârpirea pe ici pe acolo a alocării, căci utilizarea prețurilor mondiale n-a rezolvat nici măcar în mare măsură, necum complet, problema absenței prețurilor monetare relevante pentru factorii de producție. Este notorie remarca unui consilier al lui Gorbaciov la o întâlnire cu omologi din Europa de vest într-un context mai relaxat, care spunea, nu fără o anumită candoare, că ei, rușii, și-ar dori ca toată lumea să devină socialistă cu excepția Noii Zeelande sau Elveției, care să rămână economie de piață. Privirilor nedumerite și întrebătoare ale celorlalți le-a răspuns cu aceeași candoare că prețurile din respectiva regiune ar fi folosite pentru planul centralizat global.
Apoi, în al doilea rând, este iarăși deja bine documentat faptul că economiile sovietice sau din lagărul socialist – chiar și cele mai „ortodoxe” – au avut fie oaze de economie privată oficial permise, sau, mai ales, piețe negre de mare amploare. Acestea au fost, la o privire mai atentă, unul din stâlpii rezistenței acestor sisteme pentru o perioadă atât de îndelungată.
Sfârșitul sistemului socialist rus a fost însă previzibil și putea fi lesne citit prin înțelegerea principiilor economice.
Această importantă discuție – și multe altele – o vom face în cadrul cursului Economia pe înțelesul tuturor. Curs complet de inițiere în economie la Academia Privată. Pentru că economia poate fi frumoasă…
e ok initiativa, dar articolul are o problema mare in comunicare.
„Sigur vă întrebați atunci de ce socialismul, dacă are atâtea probleme și dacă alocă resursele așa haotic, cum de-a rezistat peste șaptezeci de ani în Rusia și mai rezistă pe alocuri și azi? „// si mai departe se induce ideea ca tot articolul e degeaba, nul. La final zici ca de fapt socialismul e tot aia cu libertatea economica. Si duci toata argumentatia in derizoriu.
Socialismul are, peste tot unde a fost introdus, 3 faze:
In prima faza se nationalizeaza „asa numitul capital” care inseamna de fapt „initiativa+know how+masini/fabrici, etc”. In faza asta se distorsioneaza mecanismele pietei – se obtin resurse pe gratis. Altfel spus, se fura. Furtul asta duce la produse mai ieftine, mai multe, banii se introduc in educatie, sanatate. In primii 10 ani pare ca e ok. In timpul asta, o minoritate preia puterea si castiga o baza de sustinere larga.
faza 2. se blocheaza inovatia – in lipsa posibilitatii de a profita de pe urma riscului de a inova, nu mai inoveaza nimeni. Se incearca inovarea impusa la kilogram dar nu functioneaza. Toata lumea incepe sa minta. Productia, serviciile raman constante si incep incet sa scada pe masura ce se uzeaza mijloacele de productie/know-how-ul furat in etapa 1.
faza 3. nu exista mijloacele de reglare – nu da faliment nici o fabrica care produce produse proaste, nici o fabrica care produce produse bune nu poate sa castige nimic din asta. Nici din pret/profit, nici salarii mai mari pt salariati nici cota de piata. In tara oamenii nu au alternativa, dar global nimeni nu mai cumpara produsele (nationale). Apar probleme de curs valutar/importuri de materii prime/produse. Apare curentul”nu avem nevoie de nimic din exterior” (pt ca oricum nu avem bani sa cumparam). Oamenii o duc tot mai rau. Apare foametea.
Mai aveți de citit despre socialism. Apoi puteți purcede la comentat, analizat și criticat.
Mulțumim pentru comentariu și interes. Ca să fie de folos, comentariile e bine totuși să fie însoțite de argumente și eventuale recomandări de lectură.
Sa acceptam ca autorul nu stie ce vb – desi ca absolvent de ASE eu consider ca stie chiar f bine. Va rog sa ne iluminati dumneavoastra de ce in socialism problema expusa – a formarii preturilor – nu este o problema, si cum se rezolva ea.
Multumesc
articolul este o colecție de speculații care ocolesc adevărurile. Socialismul a apărut în țara cea mai sărace a Europei de atunci, Rusia, și apoi a fost impus de aceasta în tot estul european. Socialismul nu a ținut lumea în sărăcie, sunt zeci de alte țări mult mai sărace în lume. Socialismul a ținut atât timp cât învingătorul din această parte a Europei a vrut să-l mențină. Atunci când Gorbaciov a relaxat demagogia, țările s-au întors la capitalism, pentru că în majoritate oamenii nu vor să fie egali. Socialismul a stagnat pentru că nu a putut produce mai bine, mai nou, mai util decât a făcut sistemul capitalist mult mai întins pe glob și cu resurse mult mai mari. Capitalismul păstreaza pe piață produsele de calitate, acolo unde oamenii pot produce bunuri de valoare. Socialismul a produs calitate medie la prețuri medii. Capitalismul își selectează conducătorii (economici) pe bază de rezultate, în socialism răzbate demagogia mai degrabă decât abilitatea. Manipularea profesionistă întreține sistemul.
Nu am pregatirea sa comentez articolul din punct de vedere economic. Dar din experienta proprie, consider ca socialismul nu este viabil dintr-un cu totul alt motiv. Dupa cum bine spunea Romeo oamenii nu vor si nu se considera egali. Socialismul s-a bazat pe o componenta practic inexistenta „constiinta” sau mai bine zis „constiinta socialista”. Lasati omul sa produca cat poate si sa consume cat are nevoie si veti observa ca productia va scadea si nevoile vor creste. Tot Romeo vorbea despre demagogie. Realitatea este ca demagogia si frica au sustinut socialismul, tinand loc, pentru o perioada, constiintei socialiste. Avand in vedere lipsa criteriilor economice de performanta a lucratorului socialist (toata lumea trebuia sa aiba de lucru, salariile erau in functie de vechime si nu de capacitate) productivitatea din socialism putea fi legata doar de nivelul de constiinta a lucratorului. Rezultatul s-a vazut. Raul cel mai mare pe care l-a facut socialismul, cel putin tarii noastre, a fost crearea unei mentalitati egalitariste in domeniul beneficiilor, in domeniul repartitiei produsului societatii, care din pacate nu a disparut definitiv.
de acord cu Petru! oricat s-ar stradui manipulatorii, un „om nou” altruist si dedicat colectivitatii nu vor reusi sa formeze! de ce? fiindca doza de egoism nativa in noi este multe prea mare; ca urmare, orice sistem politic bazat pe constiinta va falimenta; numai politica biciului si a zaharelului da rezultate reale.
Articolul îmi place, sunt intersat de curs.
Totuși consider eunțul ”toate resursele vor fi alocate din punct de vedere economic la întâmplare, arbitrar, fără criterii.” ca fiind eronat.
Este adevărat că resursele nu mai sunt alocate prin mecansme de piață (cel mai eficient mecanism de alocare a resurselor) dar piața este înlocuită de un sistem de locare _rațională_ , centralizată a resurselor.
Din păcate rațiunea de alocare, ca primă intenție, susține obținerea unor rezultate la nivelul întregii economii.
Rezultatele sunt derivate din necesități politice și nu economice. Exprimarea și gestionarea obținerii rezultatelor se face la un nivel la care gestionarea compexității relațiilor la nivel individual este imposibilă.
Ca urmare complexitatea este redusă la un nivel gestionabil centralizat, cu efecte dezastruase inclusiv pentru obținerea rezultatelor la nivelul economiei.
Riscurile dezastrului sunt descărcate de către decidentul politic la baza societății, care preia efectele dezastrului (este singurul nivel unde se gestionează complexitatea).
Apare a doua intenție de alocare a resurselor – minimizarea (prin privilegii, cercuri economice închise) a efectului asupra decidenților a ”damage”-lui creat. În paralel crește nevoia de putere și centralizare (la care se adaugă/contribuie spectacolul propagandistic), cu consecințe și mai nefavorabile pentru restul societății.
În concluzie resursele nu sunt alocate fără criterii dar criteriile sunt stabilite centralizat, într-o imposibilitate de a gestiona complexitatea, deci falimentare.