Critica rațiunii pure – o introducere sintetică

Descriere

Critica rațiunii pure – o introducere sintetică (seria II)

Prezentare generală

§1. Imperativul categoric al clarității

Critica rațiunii pure este opera epocală care a impus alfabetul filosofiei moderne și contemporane. În limitele date, cursul va combina o introducere cu un comentariu. Introducerea oferă sinteza asamblului, comentariul pătrunde în punctele privilegiate unde se reflectă concret arhitectonica sistemului. Claritatea este buna credință a filosofului (Vauvenargues). În ciuda dificultății legendare a filosofiei transcendentale (imortalizată în formula lui Goethe despre „chinezăriile domnului Kant”), trebuie spus tranșant: Kant nu este un gânditor obscur. Dificultatea filosofiei lui Kant nu provine din obscuritate ci din complexitate, adică nu din lipsa distincțiilor ci din subtilitatea lor. Scopul acestui curs este să aducă cât mai multă claritate în înțelegerea problemelor limită puse de sistemul critic.

§2. Critica experienței pure

La o privire atentă, observăm că abia a doua parte a Criticii rațiunii pure se ocupă propriu-zis cu critica rațiunii pure (cu critica uzului suprasensibil sau transcendent al intelectului). Primele două secțiuni însă – Estetica și Analitica transcendentală privesc condițiile transcendentale (intuitive, intelectuale și aperceptive) ale experienței, constituind prin opoziție o critică a experienței pure deoarece ambele stabilesc imposibilitatea experienței pure. Nu există nici un fenomen care să nu fie constituit transcendental. Obiectele nu există gata formate înaintea fenomenului ci fenomenalizarea coincide în genetica experienței cu obiectualizarea. Experiența sau obiectul însuși sunt efectul agregării materiei noumenale (a posteriori și totodată pre-obiectivă) cu sintezele formei transcendentale (a priori și deasemenea pre-obiective). Faptul că obiectul este obținut din două structuri non-obiectuale (în loc să fie presupus) poate fi numit revoluționar, însă, așa cum vom argumenta – această revoluție este doar pe jumatate copernicană (pe latura transcendentală). Pe latura noumenală ea este la fel de mult o contrarevoluție ptolemeică (deci ontologică). Critica empirismului are deci o dublă semnificație: atât transcendentală cât și transcendentă (metafizică), și abia Dialectica transcendentală va înclina balanța înspre subiectivitatea transcendentală prin argumentul indeterminabilităţii raţionale a sferei transcendente.

§3. Estetica transcendentală

 Dacă experiența nu este pură, sarcina critică rezidă în determinarea mai precisă a dimensiunii non-conceptuale a experienței, care are 2 părți: dimensiune non-conceptuală pură (subiectivă) și dimensiunea non-conceptuală empirică (noumenală). Acea parte a experienței care nu este nici empirică, dar nici conceptuală este intuiția pură formată din spațiu și timp. Se vor clarifica intuitivitatea și transcendentalitatea spațiului și timpului (în opoziție cu doctrina obiectivistă a lui Newton și cea relațională a lui Leibniz). Spațiul este simultaneitate fără succesiune, iar timpul este succesiune fără simultaneitate. O importanță decisivă trebuie acordată preeminenței transcendentale a timpului asupra spațiului.

§4. Analitica transcendentală

Experiența mai include însă a) o componentă conceptual-activă în forma intelectului, b) o componentă hibridă (conceptual-intuitivă) în forma imaginației și c) o componentă transcendentală dar supraconceptuală (sau arheconceptuală) în forma unității aperceptive (Eu gândesc). Deducția transcendentală și schematismul transcendental sunt probabil cele mai dificile probleme unde vom cerceta natura arhitectonică și problema completitudinii (Vollständigkeit) tabelului categorial respectiv problema caracterului predominant intelectual al schematismului imaginației (împotriva interpretării heterodoxe a lui Heidegger). Doctrina unității aperceptive este punctul unde se rezolvă problema principală ridicată în introducere – și anume existența judecăților sintetice a priori.

§5. Dialectica transcendentală

Dialectica este versantul negativ al cercetării raţiunii pure care denunță conflictul rațiunii cu ea însăși în momentul în care ea transcende experiența. Kant argumentează necesitatea deciziei critice ca unică soluție a iluziei transcendentale. Rațiunea este într-un fel tot intelectul dar în măsura în care acesta este eliberat de restricția materială a intuiției. Astfel rațiunea este exigența logică a Necondiționatului în orice serie a condiţiilor. Esența argumentului kantian este că detașarea intelectului de intuiție declanşează comportamentul contradictoriu al rațiunii. Prin aceasta el amputează rolul constitutiv al rațiunii în cunoaștere, acordându-i acesteia doar o funcție regulativă. Vom dezbate această soluție în analiza dezvoltată a paralogismelor, antinomiilor și a idealului rațiunii pure. Oscilaţia fundamentală în cadrul confruntării raţiunii cu propriile ei antinomii are loc, aşa cum vom vedea între gândire şi fiinţă, în procesul problematic al dezontologizării raţiunii care are loc însă tocmai pe fondul ontologic activ al Noumenului. Acest lucru impune o deschidere finală spre reconsiderarea pozitiv-constitutivă a rațiunii, proprie idealismului german post-kantian.

§ 6. Despre semnificaţia epocală a filosofiei lui Kant

Importanţa cunoaşterii sistemului kantian nu poate fi subestimată. Kant, mai mult decât Descartes este întemeietorul filosofiei moderne sau locul scindării epocale. Descartes apără încă o combinaţie de idealism transcendental şi realism ontologic (scolastic). Abia decizia revoluţiei copernicane instituie primatul subiectivităţii şi aspiră la abolirea definitivă a metafizicii. Pe de o parte Kant, supranumit de către Moses Mendelssohn „Atoatedistrugătorul” (Alleszermalmer) este cel care legitimează (indirect), principiul modern Gott ist tot („Dumnezeu a murit”). Într-un sens Kant este autorul unui deicid speculativ cu mult mai adânc decât deicidul arhetipal al lui Nietzsche. Fără deplasarea centrului de greutate de pe Fiinţă pe subiect realizată la mare altitudine teoretică de către Kant, autori furibunzi precum Nietzsche, Feuerbach sau Marx nu ar fi putut exista. Pe de altă parte, umbra metafizicii se va întoarce implacabil în cadrul romantismului şi idealismului german ca indisociabilitate a subiectului şi Fiinţei – deşi restauraţia noii metafizici se va înfăptui tot în limbajul lui Kant şi -mai ales- din punctul vulnerabil al sistemului: statutul simultan ideal şi real al Noumenului.

Astfel, aşa cum sistemul critic al lui Kant a încercat să încorporeze metafizica raţionalistă şi antimetafizica empiristă, echilibrul fragil al sintezei transcendentale se prăbuşeşte în dedublarea epocală a restauraţiei superioare a metafizicii (pe de o parte) şi a revoltei titanismului ateu (pe de altă parte).

Tematica:

Introducere: a priori / a posteriori, sintetic / analitic. Miza posibilității judecățiilor sintetice a priori

1. Estetica transcendentală. Doctrina intuiției (Anschauung)

a. Spațiul și timpul. Simultaneitate fără succesiune și succesiune fără simultaneitate

b. Idealitatea și intuitivitatea formelor pure ale sensibilității. Aporiile afectării

c. Asimetria spațiului cu timpul și semnificația ei

2. Analitica transcendentală.

    Doctrina intelectului (Verstand), imaginației (Einbildungskraft) și apercepţiei.

    Categorii, scheme și autoafectare (Selbstaffektion) 

A. Analitica conceptelor:

a. Deducția metafizică și cea transcendentală

b. Tabelul judecăților și tabelul categoriilor

c. Apercepția ca origine a tuturor sintezelor

d. Teoria transcendentală a constituirii obiectului. Uzul imanent al intelectului

B. Analitica principiilor:

a. Schematismul transcendental al intelectului (atenție: nu al imaginației)

b. Sistemul principiilor intelectului pur (axiomele intuiției; anticipațiile percepției; analogiile experienței; postulatele gândirii empirice)

c. Teoria transcendentală a diviziunii fenomenului și Noumenului. Uzul transcendent al intelectului

3. Dialectica transcendentală. Doctrina rațiunii (Vernunft)

Caracterul regulativ al ideilor rațiunii, conflictul rațiunii cu ea însăși și decizia ei critică

A. Paralogismele rațiunii pure

a. Paralogismul substanțialității

b. Paralogismul simplității

c. Paralogismul personalității

d. Paralogismul idealității

B. Antitetica rațiunii pure

a. Infinitatea versus finitudinea lumii

b. Compoziție versus simplitate

c. Cauzalitate naturală versus cauzalitate prin libertate

d. Există o ființă necesară versus nu există ființă necesară 

C. Idealul rațiunii pure. (Prototypon transcendentale)

Argumentele rațiunii speculative pentru demonstrarea existenței lui Dumnezeu și discuția lor critică

a. Argumentul ontologic

b. Argumentul cosmologic

c. Argumentul teleologic

4. Metodologie transcendentală (stabilirea condițiilor unui sistem complet al rațiunii)

a. Limitele rațiunii: disciplină (negativă) și canon (pozitiv)

b. Ordinea rațiunii: unitate tehnică și unitate arhitectonică. Istoria rațiunii. Trecere la Hegel

Bibliografie: 

Immanuel Kant: Critica rațiunii pure, trad. N. Bagdasar, Ed. Științifică, București, 1969

Idem: Kritik der reinen Vernunft, Meiner Verlag, Hamburg, Hrsgb. Jens Timmermann, 2010

***

Erich Adickes, Kant und das Ding an sich, [1924], Pan Verlag Rolf Heise, Berlin

Allison E. Henry, Kant’s Transcendental Idealism. An Interpretation and Defense, [1983], Yale University Press, New Haven

Sadik Al-Azm, The Origins of Kant’s Arguments in the Antinomies, [1972], Clarendon Press, Oxford

Gary Banham, Kant’s Transcendental Imagination, [2005], Palgrave Mac Milan, New York

Claudia Bickmann, Differenz oder das Denken des Denkens. Topologia der Einheitsorte im Verhältnis von Denken und Sein im Horizont der Transzendentalphilosophie Kants, [1996], Meiner Verlag, Hamburg

Peter Byrne, Kant on God, [2007], Ashgate, Hampshire

Virgil Ciomoș, Conștiință și schimbare în Critica rațiunii pure. O perspectivă arhitectonică asupra kantianismului, [2006],  Humanitas

Rodica Croitoru, A Cognitive-Architectonic View on the Transcendental Object, in Kant and the Transcendental Problem,  [1991], International Symposium of the Romanian Kant Society, Bucharest

Gerd Irrlitz, Kant Handbuch, [2017], JB.Melzer, Stuttgart

Heiner F. Klemme, Kants Philosophie des Subjekts, [1996], Felix Meiner Verlag, Hamburg

Martin Heidegger, Kant und das Problem der Metaphysik, [2010], Klostermann, Frankfurt am Main

Dieter Henrich, Identität und Objektivität. Eine Untersuchung über Kants transzendentale Deduktion, [1976], Carl Winter, Heidelberg

Markus Willaschek, Jürgen Stolzenberg, Georg Mohr, Stefano Bacin, Kant-Lexikon. Studienausgabe, [2017], De Gruyter

Pierrobon, Frank, Kant et la fondation architectonique de la métaphysique, [1990], Millon, Grenoble

Prauss, Gerold, Kant und das Problem der Dinge an sich, [1974], Bouvier, Bonn

Dennis Schulting, Kant’s Deduction and Apperception, [2013],  Palgrave Macmillan, New York

Miklos Vetö, De Kant à Schelling. Les deux voies de l’Idéalisme allemand, [2000], Millon, Grenoble

Wolff Michael, Die Volständigkeit der Kantischen Urteilstafel, [1995], Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main

Notă: cursanții vor primi un caiet de seminar ca material didactic.