Marxismul cultural – o introducere sintetică

300,00 RON

Evaluat la 5.00 din 5 pe baza unei evaluări a clientului
(1 recenzie client)
Categorie: Domenii: Lector: Vlad Mureșan

Descriere

Prezentare generală

§ 1. Ce este marxismul cultural?

Istoria „marxismului” începe dinainte de Marx, mai precis din capitolul Stăpân și sclav al Fenomenologiei Spiritului. Opera lui Marx poate fi considerată un vast comentariu polemic al problemei inegalității. „Socialism” a existat și în China antică și în sectele milenariste medievale. Dar abia când socialismul este articulat dialectic obținem marxism. Pentru Hegel dialectica „stăpânului și sclavului” este o constantă a istoriei. Totuși el acceptă niveluri superioare ale manifestării eliberatoare a spiritului care au autonomie logică față de sfera puterii. Concepția acestui curs este că simplificarea binară a procesului dialecticii recunoașterii fixează morfologia standard a tuturor cazurilor ulterioare de „marxism cultural” (inclusiv atunci când, ca și în cazul lui Derrida sau Deleuze, se camuflează sub prestigiul retoricii anti-binare para-hegeliene: opoziția dintre deconstruibil și indeconstruibil sau opoziția dintre arborescent și rizomatic rămân dogmatic asigurate). Schema inegalitară „stăpân și sclav (servitor)” (Herr und Knecht) suferă la Marx prima contracție sub forma dialecticii burghezului și proletarului: (1) o relație ierarhică, (2) stabilirea unei categorii asupritoare și a unei categorii asuprite (3) o revoluție chemată să răstoarne actuala formă a relației. În toate cazurile însă cerința teoretică este egalitară dar rezolvarea practică este inegalitară și ea reclamă compensarea discriminării negative printr-o discriminare pozitivă, adică prin refacerea inversată a raportului stăpân/sclav.

§ 2. Aporiile egalitarismului

Pe de altă parte, odată pusă problema inegalității economice este pusă implicit și problema inegalității transcendentale, adică a condiției tuturor inegalităților posibile. Dar totul în univers implică o structură ierarhică, negentropia fiind condiția de posibilitate a cosmosului însuși. Conservarea diferenței include diferența verticală care este inegalitatea. Astfel că abolirea cu adevărat radicală a inegalității (real-ontologică, nu proiectiv-socială) reclamă tocmai revocarea fanatică a diferenței prin nivelarea fuzional-haoidă a cosmosului. Doar haosul este egalitate pură. Toate formele derivate de „luptă de clasă” (Klassenkampf) devin acum „război cultural” (Kulturkampf) și refac cu alți actori problema hegeliană și soluția marxistă adică „vânătoarea” fantomelor (Derrida). Impunerea egalității abstracte (ca dizolvare a diferențelor) declanșează însă aporetica egalitarismului: a) putem identifica exact câte inegalități dorim să găsim; b) fiecare critică inegalitatea pe care o vrea; c) putem întotdeauna diviza arbitrar întregul într-o majoritate sau minoritate (în funcție de un criteriu arbitrar) d) nu toate inegalitățile imputate chiar există; e) nu toate inegalitățile sunt inechități; f) nu toate inegalitățile pot fi abolite; g) egalitatea înseamnă tratarea inegală a lucrurilor inegale; h) egalitatea procedurală este diferită de egalitatea substanțială; h) avocații egalității acționează ca o elită supraordonată inegalitar maselor etc.

§ 3. De la revoluția economică la revoluția culturală

Rezultatul anticipat în fiecare stadiul al analizei, este că marxismul cultural este (printr-o mișcare retrogradă) convergent cu marxismul economic. Coimplicarea este complicitate, iar dezbaterea între adepții marxismului economic („ortodox”) și marxismul cultural („heterodox”) este doar o divergență tactică în condițiile unui consens strategic. Dacă marxismul economic rezolvă lumea prin controlul statal al infrastructurii (al mijloacelor de producție economică), marxismul cultural rezolvă lumea prin controlul statal al suprastructurii (al mijloacelor de producție culturală). Revoluția culturală este deci analogon-ul suprastructural al revoluției economice infrastructurale. Absorbția politică a culturii este complementul recursiv al absorbției politice a economiei, fiecare membru producându-l în cerc vicios pe altul. Doar că revoluția economică asigură „Partidului” controlul materiei, pe când revoluția culturală asigură „Partidului” controlul spiritului. Prima suprimă libertatea exterioară (sfera proprietății), a doua suprimă libertatea interioară (sfera auto-proprietății). Împreună ele culminează cu instituirea ca „stăpâni” a celor ce s-au definit ca „sclavi”.

§ 4. Negație dialectică și negație abstractă

În ambele cazuri este vorba despre o „revoluție gnostică” (Eric Voegelin) animată de o ură bivalentă față de ordinea existentă: a) negația dialectică, pasiune faustică a „distrugerii creatoare” și b) negația abstractă, pasiune nihilistă a „distrugerii pure”. Momentele principale subsumate conceptului de marxism cultural cuprind: Linkshegelianismus (hegelianismul de stânga), Materialismul dialectic (Diamat), Școala de la Frankfurt (Teoria critică), Postmodernismul (Neostructuralismul). În fond acestea sunt avataruri ale aceluiași spirit gnostic (în ciuda efortului fastidios bilateral de a distinge total neostructuralismul de marxism în cadrul disputelor sectare interne). Efortul dizolvării identității și opoziția față de recuperarea dialectică a diferenței la Derrida sau Deleuze sunt ontologic reductibile la dialectica negativă a lui Adorno (până la punctul de a fi considerate schematizări ale aceleiași categorii). Iar teoria critică și derivatele neostructuraliste sunt recuperate în praxis-ul revoluționar ca momente logice destructiv-negative preliminare marxismului teleologic-afirmativ. În ansamblu însă marxismul teleologic și teoria critică exprimă alternanța momentului dialectic pozitiv cu momentul dialectic negativ, adică accentele epocale distincte puse pe (ca să îl combinăm pe Hegel cu Goethe) negația dialectică (faustică), respectiv pe negația abstractă (mefistofelică) astfel încât însăși ideea regulativă a egalității abstracte orizontale să fie vertical impusă în toate sferele tocmai prin elitismul ideocratic al marxismului cultural. În acest sens, marxismul cultural și marxismul economic reprezintă fața și contrafața aceleiași metafizici isocratice totalitar-entropice.

§ 5. Von Klassenkampf zu Kulturkampf

Așa cum revoluția economică reclamă lupta de clasă (Klassenkampf), revoluția culturală reclamă „războiul cultural” (Kulturkampf). Cultura nu mai este contemplație spirituală (theoreia) ci devine praxis politic adversarial. Filosoful devine ideolog, teoreticianul devine activist. Reducția culturii la politic subvertește raportul fundamental adevăr/eroare  (amicus Plato sed magis amicus veritas) cu raportul  prieten-inamic (Freund/Feind – Carl Schmitt). Astfel autoritatea epistemică trece din sfera superioară a „comunității inter-monadologice” a „funcționarilor umanității” (Husserl) la haita revoluționară (G. Deleuze) a activiștilor sociali. Alături de burghezie apar permanent noi categorii prezumat „opresive”: religia, filosofia, morala, raționalismul, cultura, umanismul, arta, tonalitatea, canonul occidental, familia, părinții, patriarhatul, bărbatul /alb / occidental / heterosexual / mort etc. astfel încât aproape nimeni nu mai este protejat în fața statului ideocratic dacă nu se supune ideologiei de stat. Alături de proletari apar noi categorii – cortegiu victimologic de categorii prezumat oprimate ca bază de recrutare a comisarilor ideologici care transformă statul legal în inchiziție morală. Războiul cultural construiește victima ca instanță morală absolută autorizată să declanșeze terorismul logocratic împotriva categoriilor construite ca „opresive”.  Definim marxismul cultural ca sinistroză transcendentală. Edouard Brissart a propus termenul de sinistroză (sau nevroză de revendicare) pentru a descrie o tulburare mentală consecutivă unui prejudiciu în care pacientul dezvoltă o obstinație vindicativă pentru a maximiza reparațiile (financiare sau morale). Marxismul cultural dezvoltă conceptual și generalizează nevroza de compensare oferind maladiei o ideologie răzbunătoare sistematică. Nevroza colectivă împlinește trecerea de la sinistroză la gnoză. Dogma gnostică a războiului de clasă/de rasă/de gen etc. permanent, ireductibil și total ignoră complementaritățile, reciprocitățile, beneficiile mutuale pe care categoriile și le aduc reciproc pentru că dizolvă individul într-o categorie. Hermeneutica suspiciunii și politica identităților reduc lumea la o societate agonală bazată pe solidarități și antagonisme mecanice care ignoră dimensiunea solidarității organice a cooperării (Durkheim). Așa cum Hegel identifică în Revoluția franceză conversia „libertății absolute” în Teroare, războiul cultural antrenează conversia totalitară a emancipării când „emanciparea” este condiționată -ca în marxismul cultural- de distrugerea revoluționară a alterității construite ca opresor colectiv.

§ 6. Marxismul cultural ca gnoză politică polimorfă

Fascismul cultural are în comun cu marxismul cultural aceeași axiomă: totul este politic. Atât fascismul cultural („paranoic”) cât și marxismul cultural („schizofrenic”, cf. G. Deleuze) autorizează deci, fie pozitiv, fie negativ, incluziunea totalitară prin ontologizarea politicului. Dar a accepta că totul este politic implică legitimarea comportamentului autoritar al statului împotriva societății adică ideea că nu există nici o sferă privată exceptată de la discursul omnipotent al statului logocentric și ideocratic. Socialismul și fascismul „fierbinți” diferă deci (termic) atât de liberalismul „rece”, cât și de conservatorismul „cald”. „Temperatura” ideologică este un indicator al gnozelor politice virulente. Liberalismul sau conservatorismul admit criteriul transcendenței față de colectivitate fie sub forma negativ-individuală (atomară) fie sub forma pozitiv-comunitară (moleculară). Dar ambele au în comun „castrarea” statului predatorial economic și inchizitorial cultural. Invers, marxismul cultural este o gnoză politică milenaristă multiformă. Marxismul cultural nu este „științific” ci „gnostic” ca revelație dualistă (binară) care cere distrugerea și purificarea lumii alienate, murdărite de păcatul libertății și dominate de demiurgul cel rău al „capitalismului”, al „sistemului” și al „diferenței” de specie, sex, rasă, clasă sau de idei. Această revoluție evocă totalizarea emancipator-titanică a lumii sub controlul charismatic al unei elite gnostice salvatoare văzută ca avangarda progresistă a umanității. Șefii diverselor școli ale gnozei politice jocă rolul „șefilor paracletici” ai sectelor gnostice milenariste (Eric Voegelin) care organizează comunități (e)puritane teroriste (SJW): „sfinții gnozei” care judecă în ură. Egalitarismul generos se impune prin elitismul furibund al activiștilor. Statul este denunțat numai în măsura în care el nu este încă un stat terapeutic supus controlului vizionar al noilor comisari iluminați.  Dar odată statul cucerit, inchizitorii teologico-politici predestinați ai marxismului cultural folosesc forța lui coercitivă pentru a înfăptui revoluția culturală împotriva „poporului” prin „smulgerea prejudecăților” lui retrograde (Rousseau). Spre deosebire de revoluția politică proiectată să acapareze statul, revoluția culturală trebuie să acapareze societatea. Idealul revoluționarului de profesie este purificarea lumii prin războiul total de anihilare a „lumii vechi”, dar revoluționarul politic distruge corpul politic, pe când revoluționarul cultural distruge sufletul cultural. „Pasiunea panthoclastică” (Luciano Pellicani) ce animă revoluția gnostică profesează destrucția definitivă a vechii lumi prin terorism ideologic și inaugurarea violent-palingenezică a „minunatei lumi noi” în care statul a devenit noua biserică sau împărăția lui Dumnezeu fără Dumnezeu. Trecerea dialectică permanentă a utopiei teoretice în distopie practică.

§ 7. Prioritatea abordării filosofice față de cea politică

Caracterul acestui curs este prioritar filosofic. Acest lucru presupune deci nu o dispută orizontală (inevitabilă datorită axiomei „totul este politic”, care creează, practic, „inamicul”) ci o clarificare verticală cu marxismul cultural pornind de la problemele care sunt de fapt versiuni degradate ale filosofiei clasice germane. Degradarea rezultă din contragerea formei teoretice a filosofiei la forma practică a ideologiei. Orice conversie practic-politică a problemelor teoretic-filosofice reclamă o reducție prin care, doar, conceptul filosofic (multi-dimensional) poate deveni imperativ politic (bi-dimensional). Altfel spus, transcripția politică este naturaliter contracție cognitivă, „animalul politic” fiind o specie sub-filosofică. Filosofia dizolvă astfel ideile-fixe ale ideologiei în numele totalității pe care conceptul o reclamă. Rolul filosofiei însă este să înțeleagă lumea, nu să o distrugă. Astfel, de fiecare dată când negația solicită apocalitic abolirea unei determinații, filosofia are sarcina de a sesiza conceptul (întregul) acestei determinații prin circumscrierea conținutului ei pozitiv și a limitelor ei negative, precum și de a stabili locul ei în ansamblul conexiunii lucrurilor pentru a verifica atât gradul de necesitate cât și gradul ei de contingență. Aceasta este diferența dintre gândirea concretă a filosofiei (critica ce concepe) și gândirea abstractă a ideologiei (critica ce atacă).

Tematica cursului

1. Introducere

1. Definiții. Marxismul cultural nu este o invenție, ci el a fost propus de Gramsci, Marcuse, Adorno, Michel Henry, Perry Anderson etc. 2. Critica demascării mediocre a oponenților marxismului cultural (Wikyrational) – reductio ad Hitlerum ca moarte a gândirii. Există critici a) fasciste, b) liberale, c) conservatoare și chiar d) marxiste ale marxismului cultural. 3. Înscenarea marxismului ca „antifascism” este doar expresia rivalității unei utopii totalitare cu o altă utopie totalitară; 4. Coresponsabilitatea marxismului și fascismului în distrugerea libertăților civile; 5. Geneza marxismului cultural în oglindă cu fascismul cultural; 6. Abordarea teologico-politică: marxismul cultural ca ansamblu de secte intelectuale gnostice sau „religii seculare” (Marcel Gauchet).

2. G.W.F. Hegel. Stăpân și sclav. Teroare și libertate

Conștiința de sine dedublată. Lupta conștiințelor opuse. Stăpânirea. Frica mortiferă. Formarea. Alienare și emancipare. Răsturnare dialectică. Imposibilitatea egalitarismului: rotația termenilor și conservarea raportului ierarhic. Marxismul cultural ca simplificare binară consecventă a raportului stăpân și sclav. Substanța libertății absolute se ridică pe tronul lumii. Libertatea universală se poate realiza doar prin concentrarea într-un Sine singular exclusiv. Deducția transcendentală a terorii din utopia revoluției. Comentariul lui Nietzsche: geneza resentimentului și morala sclavilor. Timocrație și viclenie. Vinovăția ca otravă politică.

3. Karl Marx. Alienare gnostică și titanism catastrofic

Comuna primitivă. Păcatul primordial: achiziția originară ca o cădere din paradisul indiviziunii. Inegalitatea, opresiunea și lupta de clasă ca o constantă istorică. Omonimia alienării: alienare creștină versus alienare gnostică. Lumea capitalistă ca lume străină, reificată și dezumanizată. Bază și suprastructură. Diviziunea muncii. Fetișismul mărfii. Capul ca mistificare a stomacului. Problema falsei structuri de conștiință. Nevoile false. Vocația apocaliptic-mesianică a proletariatului. Partidul ca biserică avangardă gnostică a istoriei revelate. Manuscrisele pariziene (1844) – titanism auto-soteriologic: reconcilierea esenței cu existența. Societatea comunistă ca halucinație colectivă pseudo-mistică: contradicția „contradicțiilor non-antagonice”.  De la contradicția paradisiacă (Nicolaus Cusanus) la contradicția infernală (Iosif Vissarionovici Stalin). 

Evaluare critică: 1. Interpretarea eronată a alienării metafizice ca alienare empirică. Utopia ca soluție empirică pentru probleme transcendentale. 2. Comuna primitivă ca energie potențială, proprietatea privată ca energie cinetică. 3. Fără diviziunea muncii nu există actualizare: individul nu poate actualiza plenar potențialul macro-antropic al speciei. 4. Munca nu este o servitute socială exterioară ci o servitute ontologic interioară: nu burghezul exploatează proletarul, ci stomacul proletarului exploatează proletarul; 5. Fetișismul mărfii: refuzul gnostic al reificării echivalează cu gregaritatea tribală. Necesitatea reificării ca moment logic al întrupării necesar procesului civilizării; 6. Problema falselor nevoi și poliția fantasmatică a Marelui Cenzor socialist. 7. Revoluție faustică: distrugerea-creatoare ca manipulare teurgică a apocalipsei. 8. Dictatura proletariatului adică a Partidului, adică a „Tătucului”. 9. Comunismul: crimă transcendentală. Diferența dintre distrugerea-creatoare (economic-tehnologică) în capitalism (J. Schumpeter) și distrugerea-creatoare (politic-antropologică) în comunism  este diferența dintre inovație și genocid.

4. Antonio Gramsci. Lupta de clasă ca război cultural (pozitiv)

Note din închisoare (1929-1935). Hegemonia suprastructurală a capitalismului. Omul colectiv. Caracterul eretic al marxismului cultural față de marxismul ortodox. Aparatul ideologic de stat ca sinteză a represiunii cu „fabricarea” consimțămîntului. Conștientizarea priorității suprastructurii ca urmare a) a criticii idealiste și b) a eșecului revoluției comuniste. Revoluția culturală ca precondiție a revoluției politice. Statul cultural. Revoluția culturală ca expropriere a mijloacelor educative (familia, școala, mass-media, Biserica).

Evaluare critică: 1. Justificarea statolatriei este o statodicee. 2. Ingineria suprastructurală: Programarea statală a gândirii. 3. De la partitocrație (politică) la ideocrație (culturală). Deducția transcendentală a comisarilor gândirii. Marxismul cultural ca Agitprop occidental și marxism corporativ. 4. De la neutralitatea pasivă a statului la caracterul activ-revoluționar și intruziv al statului. 5. Divinizarea Partidului: Partidul ca Principe machiavellic modern care substituie divinitatea și imperativului moral în conștiința colectivă, impunând laicizarea întregii societăți.

5. Wilhelm Reich. Lupta de clasă ca război sexual

Revoluția sexuală (1936) Revoluția sexuală ca eradicare a șase milenii de „suprimare” a sexualității. Geneza sexo-marxismului prin articularea selectivă a lui Freud cu Marx. De la „negarea” vieții prin suprimarea instinctelor la „afirmarea” vieții prin critica moralității, familiei, religiei, burgheziei și chiar a proletariatului conservator. Subsumarea lor frauduloasă unui concept diluat al fascismului.  Revoluție sexuală reclamă politizarea sexului: „Nucleul psihologiei politice este politica sexuală (…) Deci politizarea așa-zisei vieți personale a omului nu mai poate fi amânată”. Drepturile genitale ale copilului. Tehnocrația sexuală: „Guvernarea politică trebuie înlocuită cu o reglementare natural-științifică a proceselor sociale”. Scopul revoluției este reeducarea „caracterului”, dizolvarea familiei, a „moralității obligatorii”, „eliminarea contradicției dintre natură și societate” în vederea și „realizării fericirii pe pământ”.

Evaluare critică: 1. Wilhelm Reich a fost exclus pe bună dreptate din Asociația psihanalitică internațională de către Anna Freud; 2. Omul ca „animal onest, harnic și cooperant”: iluzia pelagiană a inocenței biologice; 3. Freud avea dreptate să cupleze Erosul cu Thanatos-ul împotriva utopiei regresiv-orgiastice a revoluției sexuale; 4. Familia nu este baza fascismului, ci a civilizației. Distrugerea familiei produce relapsul diferențierii în hoarda primordială (cele șase milenii de „suprimare a sexualității” sunt tocmai cele șase milenii de civilizație); 5. Sexotopia: identificarea avortată a fericirii cu sexualitatea: post coitum, animal triste (Galen din Pergam); 6. Revoluția sexuală nu este liberală ci neomarxistă: ea reclamă revoluționarea și reeducarea autoritară a societății.

6. Horkheimer & Adorno. Lupta de clasă ca război cultural (negativ)

Dialectica luminilor (1947).  Aufklärungbegriff. Tirania rațiunii instrumentale. Alienare fără emancipare. Caracterul pur negativ al teoriei critice. Sterilitatea negației abstracte (în opoziție cu negarea negației în marxismul clasic). Critica mitului; critica religiei; critica raționalismului (tirania universalului împotriva particularului); critica sistemului capitalist (tirania valorii de schimb asupra valorii de întrebuințare). Critica progresului: de la praștie la bomba megatonică. Dialectica luminilor este dezvoltarea iraționalității din interiorul însuși al rațiunii autoreduse la rațiunea instrumentală. Critica industriei culturale. Inexistența unui punct arhimedic și identificarea criticului cu criticatul.

Evaluare critică: 1. Absența zdrobitoare a alternativei. 2. Capitalismul nu poate fi criticat din perspectiva unei utopii nirvanice ci din perspectiva alternativei real-existente. 3. Fără valoare de schimb societatea colapsează la economia de subzistență: saltul avangardist-utopic în epoca de piatră. 4. De la critica burgheziei la critica proletarilor: capitalismul a îmburghezit proletarii. Sinteză: proletarii sunt pur și simplu nesimțiți pentru că au refuzat rolul mesianic epocal în favoarea bunăstării inculte a societății de comsum. 5. Identificarea unilaterală a cauzei degradării: complicitatea proletarilor cu industria culturală – cererea și oferta se creează reciproc. Socialismul nu mai poate fi decât fascist: proletarii trebuie constrânși la emancipare. 6. Teoria critică legitimează cultura de masă pe care o detestă: deconstrucția Decalogului legitimează inevitabil Vițelul de Aur.

7. Herbert Marcuse. Lupta de clasă ca război între generații

Eros și civilizație (1955). Ontogeneza individuală a refulării. Filogeneza civilizațională a refulării. Interdicția burgheză a plăcerii. Dialectica civilizației. Organizarea distrugerii instinctelor. Critica psihanalizei: eliberarea principiului plăcerii de principiul realității. Industria aprobării status-quo-ului. Fascismul supraeului și revoluția pulsională. Planificarea nevoilor false. Comandamentul sublimării (= desexualizării). Reprimare burgheză și emancipare boemă. Manifestul revoluției sexuale: emancipare nu prin sublimarea pulsiunilor ci prin eliberarea lor. Desublimare represivă și perversitate polimorfă. De la asceza revoluționară la hedonismul narcisist. Narcis versus Prometeu. De la „catehismul revoluționarului” la „etica libidinală”.

Evaluare critică: 1. Paradisul sexual al regresiei orgiastice; deducția lupanarului și critica socializării promiscue la Karl Marx; 2. Libertatea erotomană și geneza omului fără gravitate (Charles Melmant); 3. Marcuse ca traficant de iluzii transcendentale. 4. Narcisismul primar, omnipotența tiranică a copilului și adolescentul perpetuu. Părinți și fii (Turgheniev). „Mândria satanică” a lui Bazarov: resentimentul ca inflație și ingratitudine paricidă. 5. Consecințele revoluției sexuale: degradarea femeii; degradarea dorinței prin distensia libidinală; degradarea subiectului civic: cei dominați de apetit sunt dominați de putere; 6. Sexul este o forță thanatică, nu o juisare ludică gratuită; 7. Respingerea Tatălui echivalează cu supunerea față de noul guru gnostic al marxismului cultural; 8. Toleranța represivă și „Utopia totalitară” a Noii stângi (Kolakowski).

8. Gilles Deleuze. Lupta de clasă ca luptă cu ordinea psihică

Anti-Oedip (1972). Antifascism logic. Critica „Dasein-ului fascist”: toți suntem fasciști. Caracterul totalitar al criticii identității. Mașini dezirante: o psihiatrie materialistă. Critica psihanalizei: a) critica lui Freud – Sfânta familie și contestarea triunghiului psihanalitic tata-mama-eu. b) critica lui Lacan – caracterul afirmativ, nu negativ al dorinței. Revoluția interioară: de la eliminarea barierei raționale la eliminarea barierei oedipale. Libertatea schizo-incestuosă. „Trei miliarde de perverși” (Guattari). Schizofrenia ca „loc” al adevărului. Barbarie fluidă și civilizație represivă. Schizo-revoluționarul fără un scop determinat: revoluția de dragul revoluției. Grupul-subiect ca „mașină revoluționară nomadică”: haita. 

Evaluare critică: 1. Rolul eliberator al interdicției oedipale (J. Lacan). 2. Doar Legea face posibilă libertatea (Sfântul Pavel & Immanuel Kant). 3. Chiar dacă dorințele ar fi împlinite, omul ar fi capabil să distrugă totul doar pentru a nu datora gratitudine (Dostoievski); 4. Distensia entropică a dorinței afirmative. 5. Vitalismul animalier este izomorf cu iraționalismul fascist. 6. Distrugerea schizonomadă a codificărilor este distrugerea civilizației, ergo barbaria; 1968: revoluția răsfățaților și procesul decivilizării. 7. Caracterul nevrotic al troțskismului: revoluția permanentă ca automatism de repetiție. 8. Emanciparea dorinței de rigiditatea proporțională a legii valorii: utopia excesului gratuit sau consumerismul halucinativ al lui Deleuze. 10. Dizolvarea subiectului: cine mai trebuie emancipat? Eliberarea subiectului de sine însuși și defenestrația nihilistă.

9. Jaques Derrida. Lupta de clasă ca război al eternei deconstrucții

Spectrele lui Marx (1993). Deconstrucția ca marxism logic. De ce Derrida rămâne un gânditor binar. Diferanța ca permanentă deferire a sensului. Moartea comunismului, travaliul doliului și revenirea fantomei lui Marx: „no future without Marx”. Comunismul spectral revine după eșecul comunismului real. Necesitatea scindării masei succesorale marxiste. Critica justificată a materialismului dialectic, care nu acceptă spectralitatea (liminaritatea dintre sensibil și inteligibil) și este o vânătoare de fantome. Critica justificată a caracterului binar și totalitar al „proiectului teleo-eshatologic” marxist. Conversia regulativă a programului constitutiv al unei societății transparente. Mesianism detotalizant dar indeterminat. Noua internațională ca alianță mondială fără partid, fără țară, fără cetățenie, fără clasă. Comunismul spectral ca mesianism negativ care trebuie permanent să vină dar care nu este decât negativitate abstractă ce destituie. Chemare la o justiție amorfă care transcende valorea de schimb.

Evaluare critică: 1. Critica marxistă a „formalismului mesianic” (T. Eagleton); 2. Confuzia proporției dreptății cu disporporția iertării. 3. O justiție mesianică indistinctă este injustiție. 4. Incompatibilitatea topologică a utopiei cu realizarea ei; 5. De ce apologetul diseminării libere elogiază proiectul abolirii fuzional-aglutinante a diferențelor (=comunismul). Revoluția egalitară ca gândire abstractă și gnoză dualistă. 6. Biserica eternei deconstrucții.

10. Michel Serres. Lupta de clasă ca război între specii

Contractul natural (1990). Principiul egalității biocentrice (Aldo Leopold). Drepturile animalelor (Peter Singer). Carnofalogocentrism (J. Derrida). Omul ca parazit ontologic. Istoria umanității ca istorie a violenței împotriva naturii și a reacției naturii la dezechilibru. De la Potop la poluare. Teroarea apocalipsei ecosistemice. .„Poluarea culturală” e cauza „poluării industriale”: soluția războiului cultural. Trebuie abandonat narcisismul umanist și așezată natura în centru. Sensul istoriei: „sau moarte, sau simbioză”. Sensul legii este „limitarea acțiunii parazitului asupra gazdei”. Revolta obiectelor împotriva oamenilor: dacă obiectele devin subiecți de drept, tindem spre echilibru. Umanitatea trebuie să negocieze un contract cu natura pentru a trece de la parazitism la reciprocitate simbiotică. Declarația drepturior omului nu este universală, toate ființele trebuie să devină subiecți de drept. De la contractul social la contractul natural.

Evaluare critică: 1. Contractul reclamă mutuus consensus, capacitate juridică: contractul natural este contract fără două părți, fără acord de voință și fără capacitate juridică. 2. Hegel: subiectul (pentru-sine) poate apropria natura (pentru-altul). Dreptul  nu poate fi definit fără totalitatea obligațiilor conexe. Duty and the Beast (Roger Scruton); 3. Contractul natural este, astfel, un contract artificial. 4. Contractul natural ca sinteză dadaistă a junglei cu polis-ul.

11. Shulamith Firestone. Lupta de clasă ca război al sexelor

Dialectica Sexului (1970). De la feminismul liberal la feminismul radical (psiho-marxist). Extinderea sexuală a marxismului: de la materialismul istoric la materialismul sexual. Diviziunea sexuală a muncii și exproprierea masculină a „mijloacelor de reproducție”. Femeia „proletară” și bărbatul „burghez”. Emanciparea reclamă reaproprierea mijloacelor de reproducție de către femeie prin „exproprierea” bărbaților. Revoluția feministă ca revoluție culturală. Eliminarea exploatării femeii presupune deci distrugerea emancipatoare a „tiraniei biologiei” – femeia trebuie să se elibereze de constrângerile propriului corp: solidaritatea naturală a sexualității cu reproducerea, și deci de familia „biologică”. Existența precede esența: femeia trebuie să devină „stăpânul naturii”. Distincția sex (biologic) /gender (cultural). Revoluția feministă nu elimină doar privilegiul masculin ci distincția sexuală în sine: noul comunism ca pansexualism.

Evaluare critică: 1. Așa cum comuniștii au distrus muncitorii, feminismul distruge femeile – o ideologie se judecă după rezultate nu după intenții. 2. Distincția dintre sex și gen nu este diferență disjunctivă ci diferență ca intersecție. 3. Gnoza feministă. Corpul femeii este carcera femeii. Nașterea ca „barbarie”. 4. Victimologie marxistă versus responsabilitate liberală și demnitate conservatoare. 5. Camille Paglia versus Gloria Steinem. 6. De la ura de clasă la ura de gen: misandrie și androfobie – SCUM Manifesto și exterminarea bărbaților; 7. Feminismul psiho-marxist ca psihoterapie ratată: „Sexul este viol universal”; 8. Critica binară a patriarhatului atacă și bărbații care protejează femeia în timp ce ignoră rivalitatea inter-feminină (o mare parte a criticii feministe vizând tocmai femeile  „reacționare”: puternice, de succes, familiste sau neînregimentate în „războiul sexelor”). 9. Distopia pansexuală.

12. Guy Hocquenghem. Lupta de clasă ca luptă cu heteronormativitatea

Dorința homosexuală (1973). Una din primele lucrări Queer-theory. Critica viziunii psihanalitice asupra homosexualității. Rezistența „dorinței homosexuale” la structurarea oedipală a familiei. Nediferențierea dorinței pure și „violența originară” a sexuării. Teoria dorinței anale: anus-ul ca fundament al subiectivității. Homofobia este „fosila vie” a laturii homoerotice reprimate de adultul heterosexual. „Pentru mișcările homosexuale, sexul este dorință și dorința este politică”. Disoluția heteronormativității se împlinește dialectic în emanciparea întregului spectrului intersexual: homosexualitatea devine doar un caz în proliferarea „identităților sexuale” intermediare. Queer-Theory ca destabilizare sistematică a raportului sex / gen sau ca deconstrucție planificată a arhitectonicii cromozomial-arhetipale. Apologia pedofiliei și efebofiliei la Foucault și Hocquenghem. Revoluția culturală devine program al reeducării sexuale a majorității heterosexuale: nu homosexualii trebuie eliberați (deoarece ei și-au eliberat deja dorința), ci heterosexualii trebuie eliberați de orânduirea heteronormativă cea cruntă și nedreaptă.

Evaluare critică: 1. De la cultura exogamică gay-pride la imitarea și uzurparea semantică a familiei. 2. Trebuie neapărat distinsă etapa negativ-liberală de etapa pozitiv-marxistă a mișcării gay: de la Gay Manifesto la Convenția de la Istanbul. 3. Etatizarea biopolitică a sexualității: „lungul marș prin instituții” (Gramsci) ca program de reeducare sexuală etatizată a subiectului infantil în grădinițe, școli și universități. „Naționalizarea familiei” (Traian Ungureanu). 4. Confuzia Queer între androginul transcendental și hermafroditul empiric. 7. Transgender Manifesto: negarea corpului ca gnoză anti-somatică postmodernă. Existența sexuală precede esența sexuală. 8. Critica esențialismului sexual și limitele denaturalizării: critica onto-psiho-biologică a constructivismului. Solidaritatea ontologică (bio-psiho-arhetipală) între identitatea de gen și identitatea de sex. 9. Revoluția își devorează progeniturile în războiul aporetic inter-sectar: a) critica „biologismului homosexual” în cadrul mișcării transgender; b) critica feminismului (bio)„menșevik”  de către transgenderismul (psiho)„bolșevik”.

13. Gayatri C. Spivak. Lupta de clasă ca război între culturi

Critica rațiunii postcoloniale (1999). „Orientalizarea” ca o construcție a alterității (othering). Naturalizarea culturală a imperialismului și reproducerea subordonării (E. Said); Reproducerea postcolonială inerțială a suprastructurilor coloniale. Deconstrucția ca instrument politic: proiecția geopoliticii ca efect textual geocultural. Critica marxismului occidental; Critica feminismului occidental (falsa sisterhood: complicitatea feminismului occidental cu imperialismul). Filosofia și literatura occidentală ca fundamente ale „axiomaticii imperialiste” și suport al „misiunii coloniale civilizatoare” (forcluziunea aborigenului la Kant, „teleologia Euro-normativă” a lui Hegel, negresa eluzivă a lui Baudelaire etc.).

Evaluare critică: 1. Exemple de colonialism non-european; 2. Universalitatea etnocentrismului. 3. Procesul colonizării: cauză și efect: a) Explicația rasistă a superiorității civilizației occidentale invertire a cauzei cu efectul. Bazele darwiniste ale rasismului științific; b) Wallerstein nu explică adecvat cauza succesului metropolitan ci doar blamează efectul. 4. Adevăratele explicații ale marii divergențe: Hegel, Levi-Strauss, Eliade, David Landes; 5. Kant critică aborigenul pentru că este necultivat nu pentru că este aborigen; toți adepții modernizării sunt Euro-normativi; 6. Aporiile decolonizării: a) Economic: infrastructura occidentală colonială trebuie distrusă deoarece ea este baza suprastructurii coloniale – decolonizarea este decapitalizare deci pauperizare și subdezvoltare durabilă – așa cum marxismul a distrus muncitorii, postcolonialismul distruge popoarele pe care pretinde să le apere (Ludwig von Mises); b) Politic: decolonizarea este în fond, naționalism – postcolonialismul legitimează regimuri izolaționiste, regresive, autoritare; c) Cultural: decolonizarea echivalează cu recuperarea culturii tradiționale. Decolonizarea femeilor recuperează cultura patriarhală (e.g. uciderea rituală a soției); Decolonizarea muncitorilor recuperează segregarea socială și rasială (e.g. sistemul de caste).

14. Theodor Adorno. Lupta de clasă ca luptă cu arta clasică

Filosofia noii muzici (1949). Autonomia și heteronomia a artei. Arta ca opium și ca emancipare. Caracterul burghez și evazionist al artei. Necesitatea „pedepsirii” spectatorului (îm)burghez(it): „administrarea de otravă”. Arta ca depozitar al sensibilului reprimat. Pericolul fetișismului obiectului de artă. Ultima redută împotriva mecanismului subsumator al rațiunii. Unicitatea  obiectului de artă. Arta ca gardian al ireductibilului. Avangarda ca libertate destructivă inasimilabilă: absurdul ca emancipare. Schönberg ca revoluționar. O estetică atonală. Disonanța ca simbol al puterii critice a artei. Necesitatea politică a distrugerii tonalității.

Evaluarea critică: 1. Critica criticii: ipocrizia ontologică a teoriei critice; complicitatea criticii ierarhiei valorilor cu consumerismul: masificarea este rezultatul destrucției ierarhiei valorilor. 2. Confuzia inutilității, absurdității și unicității produsului artistic cu arta însăși. 3. Caracterul eronat al prezumției că distrugerea conținutului artei ar fi eliberatoare (doar) datorită inasimilabilității. 4. Confuzia fetișismului cu snobismul și abolirea esenței datorită accidentului. Fetișizarea capodoperei nu afectează conținutul, ci doar consumatorul – prin urmare nu arta clasică trebuie dizolvată, ci doar consumatorul inept. 5. Abstractizarea atonală a lui Schönberg aspiră la abolirea nihilistă a „eternei repetiții tonale” dar devenirea infinită a muzicii atonale este infinitul rău (schlechte Unendlichkeit). Abolirea arhitectonicii tonale antrenează a) scindarea intelectului de sensibilitate; b) degradarea intelecției natural-noetice în intelecție artificial-combinatorică c) schizofrenia dintre muzica elitară și muzica masificată. 6. Destrucția tonalității ca tragedie a istoriei universale și orbire metafizică generalizată. Doktor Faustus și crima metafizică a atonalismului.

15. Gustavo Gutierrez. Lupta de clasă ca război religios

Teologia eliberării (1971). 1. Sărăcia reală, sărărcia spirituală și solidatitatea cu săracii (Medelin): 2. Antinomia universalității iubirii divine cu „preferința pentru săraci”; 3. Necesitatea înțelegerii cauzelor sărăciei; 4. Condamnarea profetică a opresiunii (Ieremia 22: 13-17). 5. Unitatea ortodoxiei cu ortopraxia: a-l cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a face dreptate; 5. Eliberarea în „sens integral”: a) spiritual, b) etic și c) social; sinteza verticalismului teologic cu orizontalismul politic din Declarația Puebla. 6. Praxis-ul eliberator „transformarea istoriei în lumina împărăției lui Dumnezeu” prin „lupta împotriva păcatului” inclusiv prin activismul politic al „construirii unei lumi drepte și fraterne (….) o distribuție justă a puterii și bogăției”. 7. Separarea Bisericii de compromisuri cu puternicii lumii. 8. Isus aduce „sabia” nu „pacea” (Matei, 10: 34).

Evaluarea critică: 1. Problema sărăciei nu se rezolvă cu emoții, ci cu rațiunea. 2. Caritatea spirituală este ontologic diferită de planificarea economică. 3. Caracterul pauperizant al socialismului. 4. Raportul invers între socialism și capitalism: socialismul reduce sărăcia relativă cu prețul sărăciei absolute, capitalismul reduce sărăcia absolută cu prețul sărăciei relative. 5. Eșecul Americii Latine versus succesul Statelor Unite; 6. Socialismul ca erezie hiliastă: Albigenzii, Anabaptiștii, Husiții.  6. Critica lui Ratzinger: mesianismul temporal cripto-marxist politizează Biblia; 7. Verdict general: eliberarea adusă de creștinism nu este directă ci indirectă: ea este o eliberare direct-teologică și doar indirect-politică. Un program de eliberare direct-politică contravine transcendenței Împărăției: „ideea unui Christos ca figură politică, ca un revoluționar, sau ca subversivul  nazarinean nu concordă catehezei Bisericii (Ioan Paul al II-lea, Pueblo, 1979).

16. Slavoj Zizek. Lupta de clasă ca luptă a heterodoxiei cu ortodoxia

Păpușa și piticul (2003). Hermeneutica scurtcircuitului. Interpretarea politic-perversă a creștinismului. Elogierea subversiunii creștine. Scindarea monoteismului și depotențarea Absolutului. Pozitivarea temporalității și a răului. Gnoza căderii și viclenia Rațiunii. Satanologie pozitivă. Identificarea abnormă a Noului Adam cu Supraomul nietzscheean. Iisus istoric simplificat la figura revoluționarului. Legitimarea „apocaliptică” a revoluției. 

Evaluare critică: 1. Eshatologie și revoluție: dacă răul este binele și căderea este mântuirea, atunci și teroarea este emanciparea. 2. Judas Priest: preștiința nu este predeterminare (Sf. Ioan Damaschin); 3. Așa-numitul „socialism creștin” este sinteza anabaptistă a gnozei cathare cu erezia hiliastă. 4. Teologia violenței la Thomas Münzer. „Comunismul este în mod esențial ură” (Karl Marx, Circulară contra lui Kriege). Cu asemenea prieteni, cine are nevoie de dușmani?

17. Recapitulare. Concluzii. Dezbateri

Sarcina gândirii: 1. Desacralizarea și dezontologizarea politicului. 2. Destrucția dualismului gnostic prin dezagregarea omogenului. 3. Demitizarea apocalipticii politice ca premisă a unei autentice teologii politice a libertății.

 

Bibliografie:

G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului, Ed. Academiei, București, 1965

G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. Academiei, București, 1969

*

Karl Marx, Capitalul, vol. I, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1956

Karl Marx & Friederich Engels, The Economic and Philosophical Manuscripts of 1844 and the Communist Manifesto, Prometheus, New York, 1988

Antonio Gramsci, Notes fromthePrison (The Gramsci Reader, ed. D. Forgacs), SUNY, 2000

Max Horkheimer & Theodor W. Adorno, Dialectica Luminilor, Ed. Polirom, Iași, 2012

Herbert  Marcuse, Eros and Civilization, Beacon Press Boston, 1974

Deleuze et Guattari, Capitalisme et schizophrenie, Paris, Minuit, t. I, L`AntiOedipe, 1977

Jacques Derrida, Forță de lege, Ed. Idea, Cluj, 2004

Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Ed. Polirom, Iași, 1999

Michel Serres, The Natural Contract, The University of Michigan Press, 1995

Shulamith Firestone, The Dialectic of Sex. The Case for Feminist Revolution, Bantam, NY,1970.

Guy Hocquenghem, Homosexual Desire, Allen & Busby, London, 1978

Gayatri Chakravorti Spivak, A Critique of Postcolonial Reason, Harvard University Press, 1999.

Theodor W. Adorno, Teoria estetică, Ed. Paralela 45, 2005

Theodor W. Adorno, Philosophie der neuen Musik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1975

Gustav Gutierrez, A Theology of Liberation, Orbis Books, New York, 1988

Slavoj Zizek, The Puppet and the DwarfThe Perverse Core of Christianity, MIT Press, 2003

*

Eric Voegelin, Die Neue Wissenschaft der Politik, Wilhelm Fink Verlag, München, 2004

Raymond Aron, Marxisme imaginare, Polirom, Iași, 2002.

Nikolai Berdiaev, Sensul și originea comunismului rus, Ed. Dacia, Cluj, 1999

Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Institutul European, Iași, 1992

Alan Bloom, The Closing of the American Mind, Simon & Schuster, New York, 1988

Gilles Deleuze, Diferență și repetiție, Ed. Babel, 1995

Feodor Dostoievski, Frații Karamazov, Ed. Cartea Românească, București, 1986

Feodor Dostoievski, Demonii, Ed. Polirom, 2007

Luc Ferry, The New EcologicalOrder, University of Chicago Press, 1995

Manfred Frank, Was ist Neostrukturalismus?, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984

Lesek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, vol. 1-3, Ed. Curtea Veche, 2009

F.V. Konstantinov& alia, Bazele filosofiei marxiste, Editura Politică, București, 1960

Erik von Kuehnelt-Leddihn, Leftism. From de Sade and Marx to Hitler and Marcuse, Arlinngton, NY, 1974

Alasdair MacIntyre, Herbert Marcuse. An Expositionand a Polemic, Viking Press, 1970

Thomas Mann, Doktor Faustus, Bertelsmann Verlag, München, 1987

Charles Melmant, Omul fără gravitate, Ed. Eikon, Cluj, 2016

Horia-Roman Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, București, 2005

LucianoPellicani, Revolutionary Apocalypticism. The IdeologicalRoots of Terrorism, Praeger, 2003

Jacob Taubes, Occidental Eschatology, Stanford University Press, 2009

Robert Tucker, Filosofie și mit la Karl Marx, Curtea Veche, București, 2011

I.S. Turgheniev, Părinți și copii, Litera Internațional, 2010

Roger Scruton, Animal Rights and Wrongs, Bloomsbury Academic, London/New York, 2006

Amanda Third, Gender and Politics. Deconstructing the Female Terrorist, PalgraveMacMillan, 2014

Rolf Wiggerhaus, The Frankfurt School, MIT Press, 1995

George Orwell, 1984, Penguin Books, London, 2000

 

Numărul minim de participanți – cinci, numărul maxim de participanți – cincisprezece.

Cursul poate fi urmărit și online pe youtube (cu link dedicat ce se transmite înainte de începerea cursului). Pe parcursul cursului puteți să adresați întrebări lectorului prin intermediul chat-ului dedicat. Cursul este disponbil participanților pe youtube 2 săptămâni pentru revizionare.

Informații suplimentare

Tip produs

Portofoliu cursuri

Domeniu

Cultură, Filosofie

Lector

Vlad Mureșan

1 recenzie pentru Marxismul cultural – o introducere sintetică

  1. Evaluat la 5 stele din 5

    Stefan Irimescu (proprietar verificat)

    Fascinant cursul.

    O prezentare excelenta a firului de idei gresite care se ragasesc peste tot in dramele lumii post-moderne, de la distrugerea muzicii clasice pana la lagarele de reeducare aduse de bolsevici. Esential pentru a intelege lumea de azi.

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Informațiile personale completate de dumneavoastră în formularul de răspuns (cu excepția adresei de e-mail) vor fi publicate pe site, fiind moderate de Academia Privată. Dând click pe butonul de mai jos "Trimiteți comentariul" vă dați acordul pentru prelucrarea datelor furnizate în termenii menționați. Pentru detalii vă rugăm să consultați politica noastră de prelucrare a datelor cu caracter personal. Vă mulțumim.

Ștergeți comentariulTrimiteți comentariul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You may also like…