Descartes: Meditații metafizice

Descriere

Descartes: Meditații metafizice

Comentariu introductiv

§ 1. O interpretare restaurativă (non-standard)

Descartes trece drept întemeietorul „filosofiei moderne”. Ca atare, o introducere în filosofia lui Descartes echivalează cu o introducere în întreaga filosofie modernă. Dar riscul introducerilor este să vorbească prea general despre prea multe lucruri. De aceea este decisiv să ne concentrăm pe nucleul noetic al filosofiei carteziene. Acesta se găsește în celebrele sale Meditații metafizice. Interpretarea pe care o propunem este ancorată în textul însuși. Se va observa că rezultatul acestui comentariu dizlocă o anumită reprezentare eliptică despre Descartes, așa cum a fost acesta încorporat retroactiv în conștiința modernă. Profesăm astfel o interpretare non-standard restaurativă în care Descartes este considerat în amploarea propriului „sistem” și nu doar ca simplu „pionier” al autoproducției subiectivității moderne.

§ 2. Descartes: Ianus Bifrons între raționalismul modern și raționalismul premodern

Tendința reducerii lui Descartes la un așa numit „raționalism modern” epistemologizant ignoră însă profund substructura scolastică și ontologică a investigației carteziene, proprii unui „raționalism premodern”. Descartes ne apare deci ca un Ianus Bifrons, sau ca unitate ipostaziată a raționalismului premodern (ontologic) cu raționalismul modern (transcendental). Ca atare modernitatea însăși ca metafizică a subiectivității nu mai emerge ca o noutate absolută ci ca fiind profund înrădăcinată în metafizica Ființei, adică drept dezvoltare proprie istoriei lungi a metafizicii occidentale. De altfel acesta este și motivul pentru care aceste „meditații” sunt, la propriu, „metafizice” și nu doar exerciții „critice”. Abia Kant va lansa proiectul unor „meditații non-metafizice”, după cum Nietzsche și Feuerbach vor radicaliza proiectul modern sub forma unor „meditații anti-metafizice”. Totuși, această progresivă radicalizare a proiectului modern al metafizicii subiectivității va suporta contralovitura metafizicii Ființei în filosofia târzie a lui Heidegger care va demistifica indisociabilitatea dramatică a apoteozei subiectului cu Ființa însăși, orice formă de evadare din metafizică dovedindu-se circular-tributară metafizicii însăși. Vom argumenta că acest avertisment împotriva unei metafizici virulente a subiectivității este deja prezent în ceea ce numim inerența Ființei infinite în subiectivitatea finită proprie celei de-a treia meditații.

§ 3. Tripla mișcare instaurativă a metafizicii carteziene

Strategia lui Descartes comportă trei momente pe care le putem numi: i) momentul negativ, ii) momentul afirmativ și iii) momentul supraafirmativ. Primul moment corespunde unui veritabil nihilism teoretic în care subiectul este aruncat în abisul ignoranței care corespunde unui abis ontologic. Al doilea moment corepunde afirmării instaurative a subiectivității formale ca punct arhimedic în abisul ignoranței. Al treilea moment reprezintă momentul inerenței irevocabile a Ființei ontologice în subiectivitatea transcendentală însăși. Abisul ignoranței s-a prăbușit datorită inerenței subiectivității în Abisul teoretic al nihilismului însuși. Scepticismul și nihilismul nu pot fi complete atâta vreme cât ele sunt tocmai producția teoretică a subiectivității însăși care se afirmă… negativ. Dar nici autoproducția teoretică de sine a subiectivității nu este pentru Descartes un temei ultim deoarece în această autoproducție conștiința finită descoperă înscrisă sursa ei infinită. Argumentul lui Descartes relevă astfel nu doar inerența (modernă) a subiectului în abisul teoretic al ignoranței, ci el demonstrează totodată și inerența (premodernă) a Ființei în subiectul arhimedic însuși al cunoașterii teoretice.

§ 4. Meditațiile metafizice de la epistemologism dubitativ la „mistică rațională”

Prin aceasta este evident că nu putem reduce cartezianismul la clișeul transcendentalist al „eului cartezian” și că în Meditațiile metafizice noi trebuie să luăm în serios atât „meditația” (ca metodă) cât și „metafizica” (drept obiect). Meditația nu este astfel „analiză” sau „critică”. De fapt meditația este un procedeu religios vechi al tradiției Occidentului medieval. Ca atare, argumentăm, rigoarea teoretică a lui Descartes are rădăcini nu doar în tradiția universitară (scolastică) ci și în tradiția monastică (ascetică). Meditația presupune concentrarea „perforantă” a minții asupra obiectului, în vederea depășirii aparenței sensibile către o contemplație (înscrisă deja în conceptul grec al lui theoreia). Ea condiționează în fond „cunoașterea adevărului” (a Ființei) de „cunoașterea de sine” (a subiectului), deci opusul strict al „cartezianismului dubitativ”. Progresul gândirii lui Descartes nu este marcat de o fracționare analitică a entităților teoretice ci de o concentrare teoretică tot mai focală ce demistifică iluziile și dezvăluie: i) inerența (profundă) a subiectului în neantul teoretic al scepticismului și totodată ii) inerența (metaprofundă) a Ființei în apodicticitatea teoretică a subiectivității însăși. Meditația este astfel „metafizică” într-un sens virtualmente „mistic” în care Descartes urcă (în regres) de la negativul ignoranței („postmoderne”) la apodicticitatea afirmativă a subiectului finit („modern”) și mai departe la apodicticitatea supraafirmativă a Ființei infinite („premoderne”) – atestată în versiunea carteziană a „argumentului ontologic”. Descrates este, astfel, Descartes Climachos, progresul meditațiilor înfăptuind anabaza gândirii din neant, prin subiectul finit către Ființa infinită.

Acest scurt comentariu își propune să expună sistematic această nouă viziune asupra Meditațiilor metafizice dezvăluind rigoarea logică a derivărilor sistematice care asigură soliditatea edificiului metafizic cartezian.

Bibliografie

René Descartes, Meditații metafizice, (trad. Ion Papuc), Ed. Crater, f.a.

Etienne Gilson, History of Modern Philosophy. Descartes to Kant, Random House, New York, 1963

G.W.F. Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, vol. II, Ed. Academiei RSR, București, 1964.

G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului, Ed. Academiei RSR, București, 1065.

John Cottingham, Raționaliștii, Ed. Humanitas, București, 1998.

Jean-Luc Marion, Descartes Questions. Method and Metaphysics, Chicago University Press, 1999

Cursul este format din 4 înregitrări video cu o durată cumulată de 2 ore.

După achiziționarea cursului și confirmarea plății (prin card sau ordin de plată), în maxim 24 de ore, veți primi un link către înregistrările cursului. Pentru audierea cursului avem rugămitea să ne furnizați la înscriere adresa dumneavoastră de gmail.