Descriere
Fenomenologia Spiritului – G.W.F. Hegel (ediția a II-a)
Comentariu sistematic
§1. Inevitabilitatea lui Hegel.
Hegel este autorul celei mai grandioase sinteze filosofice. Tot ceea ce îl precede converge către sistemul speculativ și tot ceea ce îl succede diverge din sistemul speculativ. Acest lucru era deja evident pentru contemporanii lui Hegel. Ludwig Feuerbach declară că: „Filosofia hegeliană este punctul culminant al filosofiei speculative de sistem” (Zur Kritik der Hegelschen Philosophie, 1839). Karl Marx accentuează semnificația epocală a confruntării în jurul hegelianismului: „Descompunerea sistemului hegelian a fost o revoluţie în comparaţie cu care Revoluţia franceză este un joc de copii” (Die deutsche Ideologie, 1845). Hegel apare ca „arhe-inamic” pentru Schopenhauer (din care a „ieșit” Nietzsche) și pentru și Kierkegaard (din care a „ieșit” Heidegger). Nietzsche opune stabilității grandioase a sistemului hegelian o nevroză vitalistă care se înscenează ca libertate. Când Kierkegaard opune credința filosofiei, el îl identifică pe Hegel cu filosofia și pe Avraam cu teologia, folosind injoncțiunea suprarațională avraamică drept unică posibilitate a unui exod din totalitatea sintezei speculative (1843). Heidegger, la rândul lui declară că sarcina filosofiei ar fi nimic mai puțin decât „destrucţia ontologiei speculative” a lui Hegel (Hegels Phänomenologie des Geistes, 1930/31). Cu toată ostilitatea existențialismului față de Hegel, Nikolai Berdiaev are însă curajul să spună: „Trebuie să vedem în Hegel un adevăr nemuritor: pentru Hegel, cunoaşterea însemna dezvoltarea existentului, cunoaşterea era existenţială. La Hegel, idealismul se transmută în realism. Marele merit al lui Hegel este ruptura lui cu logica formală. În tentativa titanică a lui Hegel, filosofia atinge punctul limită, iar după aceea începe decăderea, crahul filosofiei” (1927). Pe cealaltă latură, tot efortul Școlii de la Frankfurt se consumă în refuzul reconcilierii speculative ca obstinație a unei „dialectici negative” obsesional-nevrotice. Jacques Derrida recunoaște că expansiunea sistemului hegelian recapitulează destinul întregii metafizici occidentale și că ieșirea din Hegel este cvasi-imposibilă: „Hegel are întotdeauna dreptate – de îndată omul deschide gura pentru a articula un sens”. Și războiul postmodern cu metafizica este tot un război al filosofiei diferenței cu sistemul identității speculative – și pentru postmoderni Hegel fiind adversarul arhetipal. În mod paralel, rezerva filosofiei analitice față de Hegel este în realitate incompatibilitatea intelectului analitic cu rațiunea speculativă – adică spaima de abis, frica și cutremurul logicii finite care s-a prăbușit, întocmai cum a prevăzut Hegel, în criza paradoxurilor logico-matematice (prin dizolvarea abisal-antinomică a intelectului analitic în continuum-ul matematic). Ca atare, din orice direcție privim, Hegel este culminația metafizicii occidentale. Sistemul lui Hegel este omnidirecțional, omnilateral, omnicuprinzător și omnipotent. Cioran recunoaște și el această excepționalitate: „Hegel nu poate fi indiferent nimănui dacă activitatea filosofică îi este esenţială (…). Hegel este ultimul mare filosof din cultura modernă. De la el începe decadenţa” (1936). Corolar: Noica sesizează vizionar inevitabilitatea lui Hegel: cine nu îl asimilează pe Hegel va ajunge (prin viclenia rațiunii) să se blocheze într-un moment logic revolut – toate erorile filosofiilor posthegeliene fiind în fond doar anacronii ale pancroniei sistemului speculativ, adică momente nesublimate ale Întregului. Desigur că aceste elogii (critice) nu fac automat autoritate epistemologică. Dar ele fac suficientă autoritate charismatică pentru a dovedi inevitabilitatea epocală a filosofiei lui Hegel.
§2. Incomprehensibilitatea lui Hegel.
Hegel are reputația unui gânditor incomprehensibil. Această observație este obiectivă dar nu insurmontabilă. Nu există un filosof mai dificil decât Hegel. Dar dificultatea unei gândiri provine din izvoare diferite. Altfel spus inteligibilul este refractar la inteligibilitate în moduri diferite. Dacă dificultatea lui Kant derivă din complexitate analitică, dificultatea particulară a gândirii lui Hegel derivă din necesitatea inversării sistematice a raporturilor gândirii analitice. Logica analitică este guvernată de principiul identității (principiul noncontradicției). Dar, confruntat cu Necondiționatul, Kant atestă colapsul antinomic al rațiunii. Decizia critică a conflictului rațiunii cu sine provoacă suspendarea predicației (epoché). Limbajul și problemele provin astfel din Kant, dar soluțiile diferă: Hegel nu acceptă capitularea implozivă a rațiunii. Dacă gândirea dezvoltă un comportament antinomic în aplicarea la Necondiționat atunci gândirea însăși ne arată conținutul și modul cum trebuie să concepem Necondiționatul. Hegel provoacă astfel o radicalizare extremă a programului critic întrucât el duce Conceptul până la capăt, generalizând și pozitivând antitetica rațiunii pure. Aproape nici o soluție fixată de Kant nu a rămas stabilă în fața vortex-ului dialectic al rațiunii speculative. Scindarea cunoașterii de lucrul în sine nu este rezultatul ci tocmai presupoziția, Grundvorstellung, proprie de fapt simțului comun. Pentru Hegel „criticismul” intelectului formal nu este decât o rafinare a dogmei (dualiste) a simțului comun: dogma diferenței dintre gândire și esență. Cu Hegel depășim însă logica analitică (a disjuncției externe a opușilor) în favoarea unei logici speculative (a coincidenței imanente a opușilor). Logica speculativă dezvăluie tocmai modul cum diferențele analitice se oglindesc, se completează și se dovedesc imanente unui principiu comun). Cheia înțelegerii mișcării Conceptului este însă menținerea permanentă a ambelor puncte de vedere ca părți unilaterale abstracte: condiționatul și Necondiționatul. Hegel trece fluent de pe o latură pe alta, provocând, în succesiunea tratării invertirea perspectivei finite în perspectiva inversă. Dar pentru a pretinde că ai răsturnat logica, trebuie să o cunoști, altfel devii sofist. De aceea Noica a avertizat ca asimilarea spiritului analitic kantian este precondiția asimilării spiritului speculativ al lui Hegel. O preocupare stringentă a comentariului nostru va fi tocmai menținerea contrapunctului analitic în fluxul speculativ, în lipsa căruia destabilizarea dialectică a fixității spațiului logic degenerează în lichefacție sofistică postmodernă.
§3. Fenomenologia Spiritului este adevărata Critică a rațiunii pure.
Scopul acestui curs este să ofere un comentariu sistematic al grandioasei lucrări a lui Hegel în care filosofia speculativă se realizează ca propria-ei-introducere. Fenomenologia Spiritului este doar prima parte a Sistemului Științei. Aici conceptul se impune exploziv. Masivitatea și densitatea se articulează cu accelerația proiectivă a Conceptului. Hegel ambiționează să spună totul: să parcurgă totalitatea materialului cunoașterii și să desăvârșească totalitatea formei acesteia, de unde și numele sistemului hegelian de enciclopedism speculativ. Fenomenologia Spiritului este efortul monumental al descrierii tuturor formațiunilor pe care Spiritului le îmbracă în istoria cunoașterii. Manifestarea nu este doar un progres triumfal ci totodată o dramă marcată de catastrofe noetice și dez-identificări succesive ale cunoașterii de propriile iluzii atașante. Acest drum este „calvarul” Spiritului crucificat în superpoziția necesității divizive a intelectului cu supranecesitatea unitivă a rațiunii. Nicăieri rațiunea nu și-a consumat propria arheologie noetică printr-o mai mare radicalitate și exhaustivitate speculativă (în comparație cu care așa-zis-ul „spirit critic” vitalist, marxist, analitic, existențialist sau neostructuralist apar ca profund obtuze). Concentrarea maximă a rațiunii trebuie să mențină însă permanent unitatea dinamică a momentelor de la certitudinea primitivă abstractă până la cunoașterea plenară concretă. Există multe tipuri de cunoaștere, însă ceea ce caracterizează logica speculativă este radicalitatea totală a autoreflexivității rațiunii. Acolo unde alte școli avansează un concept primitiv, gândirea speculativă i-a deconstruit deja originaritatea iluzorie prin arheologia rațională a proto-medierilor lui antecesoare. Hegel reproșează criteriului analitic al gândirii că nu duce analitica până la capăt, astfel că dialecticul nu este altceva decât analitica analiticii înseși.
Puțină lume știe că atunci când Kant căuta un titlu pentru programul critic el a dorit să împrumute de la Lambert termenul de „fenomenologie” (ca „optică transcendentală” sau știință a distingerii fenomenelor reale de cele iluzorii). Fenomenologia ar fi fost o propedeutică negativă la știința pozitivă a metafizicii. Până la urmă Kant s-a decis pentru programul „criticii rațiunii”. Dar dacă critica rațiunii a debutat ca o fenomenologie a spiritului, tot atât de mult o fenomenologie a spiritului este ea însăși o critică a rațiunii. Astfel, unul din primele criterii directoare ale comentariului nostru va fi raportarea constantă a lui Hegel la Kant. Structura tematică a tratatului arată clar că ea conține practic trilogia critică plus corolarul religiei „în limitele rațiunii”. Hegel retraversează astfel tot sistemul kantian realizând o veritabilă și sistematică restaurație (sau retorsiune) ontologică a revoluției copernicane. Acest lucru concordă, paradoxal, cu celălalt sens al fenomenologiei (și totodată prima lui ocurență în mistica suabă a lui Oetinger) ca procedeu al explicitării „sistemului relațiilor divine”. Este presupoziția noastră că Hegel sincronizează și fuzionează cele două programe fenomenologice (cel „critic” și cel „mistic”) în măsura în care observă că i) distincția „fenomenală” între adevăr (intelectual) și iluzie (rațională) are deja loc în sfera totalității rațiunii, pe de o parte și că deci ii) manifestarea (fenomenalizarea) este o mișcare a scindării imanentă totalității, astfel că adevărul și falsul determinate reflectă doar non-identitatea (provizorie) a conștiinței cu rațiunea. Această non-identitate a conștiinței cu rațiunea este motorul progresiei fenomenologice fiecare manifestare fiind o proporție determinată de adevăr și fals care nu poate fi iluminată decât din perspectiva „eshatologică” și „pleromatică” a Întregului. Dar dacă rațiunea distinge adevărul de eroare, atunci rațiunea însăși înfăptuiește adevărata critică a rațiunii pure – pentru care conștiința este doar mediul transcendental al obiectivării. Hegel ia în serios distincția lui Kant între arhitectonica rațiunii pure și istoria rațiunii pure însă condiționează împlinirea sistemului critic de dezvoltarea autentică și completă a istoriei rațiunii. În desfășurarea ei, rațiunea se obiectivează în conștiință: se scindează și se reunește cu sine, adevărul propriu-zis fiind sinteza acestui cerc ontologic al Rațiunii cu auto-realizarea lui fenomenologică.
Nu avem nici o altă cale să pătrundem procesul cunoașterii decât prin recapitularea stringentă, pe cont propriu, a acestui Denkweg care pornește de la conștiință, urcă la conștiința de sine, la rațiune pentru a se împlini prin spirit și religie în elementul cunoașterii pure. Fenomenologia este examinarea progresivă (Prüfung) a cunoașterii fenomenale de primă instanță. Dar examinarea, cu formula lui Eugen Fink, nu procedează ca un Beweisgang ci ca un Hervorgang: nu ca procedură de administrare de probe ci ca procesie însăși a filosofiei din prăbușirea conștiinței naturale. Fiecare moment este astfel simultan exteriorizare „dogmatică” și interiorizare „critică” a acestei manifestări rezolvată în progresia scalară a autodepășirii – până când rațiunea revine la sine în sabatul speculativ al „cunoașterii absolute”.
INTRODUCERE
§1. „Tot ce este real este rațional”: nu Hegel ci adversarii lui au creat Gulagul și Holocaustul
§2. Scopul filosofiei: „abolirea sciziunii”. Mijlocul: „construcția Absolutului pentru conștiință”
§3. Triplul regim al reflexiei: intelect, rațiune-negativă și rațiune-pozitivă
§4. Realizarea conceptului reclamă consumarea dialecticii intelectului
§5. Principiul rațional-negativ ca nimicire a opozițiilor intelectului
§6. Principiul rațional-pozitiv ca suprimare și conservare a opozițiilor intelectului
1. Sistemul științei
§7. Unitatea proiectată a arhitectonicii rațiunii cu istoria rațiunii
§8. Unitatea realizată a arhitectonicii rațiunii cu istoria rațiunii
2. Cvadrupla determinare a Adevărului
§9. Adevărul este real numai ca Sistem
§10. Adevărul este și Substanță și subiect
§11. Adevărul este dublă negație: Aufhebung
§12. Adevărul este Întregul
3. Fenomenologia este ridicarea speculativă la Adevăr
§13. Propoziția speculativă. Certitudine (subiectivă) și adevăr (obiectiv)
§14. Hegel nu este dialectic ci speculativ: Linkshegelianer sind Gegenhegelianer.
§15. Catafaza speculativă: între semioză meontologică și apofatism ontologic
I. CONSTIINȚA
1. Critica senzației pure
§16. Analitica senzației
§17. Dialectica senzației
2. Critica percepției pure
§18. Analitica percepței
§19. Dialectica percepției
3. Critica intelectului pur
§20. Analitica intelectului
§21. Dialectica intelectului
II. CONSTIINȚA DE SINE
1. Dependența conștiinței de sine
§22. Antropomahia: lupta, frica și moartea
§23. Antropocrația: stăpânirea și sclavia
§24. Revoluția dialectică a termenilor, conservarea speculativă a raportului
2. Independența conștiinței de sine
§25. Stoicismul ca libertate negativ-pasivă
§26. Scepticismul ca libertate negativ-activă
§27. Credința ca libertate auto-negativă
III. RAȚIUNEA
1. Rațiunea teoretică
§28. Observarea naturii anorganice și organice
§29. Observarea conștiinței transcendentale și empirice
§30. Spiritul științific automistificat ca obiect: fiziognomie, frenologie, neurologie.
2. Rațiunea practică
§31. Dialectica hedonismului. De la Don Juan la Faust
§32. Dialectica utopismului. De la Don Quijote la Karl Marx
§33. Dialectica virtuții. De la Ignațiu de Loyola la Serafim de Sarov
3. Rațiunea creatoare
§34. Etica (obiectivă): legea divină și legea umană. Grecia, Roma, Europa
§35. Cultura: alienarea intelecției și adevărata dialectică a luminilor
§36. Moralitatea (subiectivă): aporia imperativului categoric
IV. RELIGIA
1. Religia naturală
§37. Fotomorfism
§38. Fitomorfism și zoomorfism
§39. Tehnomorfism
2. Religia artei
§40. Opera abstractă: apolinicul
§41. Opera concretă: dionisiacul.
§42. Opera absolută: epos-ul; tragedia; comedia.
3. Religia revelată
§43. Spiritul în sine (Tatăl)
§44. Spiritul în exteriorizarea de sine (Fiul)
§45. Spiritul în împlinirea de sine (Spiritul Sfânt)
V. CUNOAȘTEREA ABSOLUTĂ
§46. Cunoașterea singular-absolută: nivelul mistic.
§47. Cunoașterea universal-absolută: nivelul eshatologic
§48. Cunoașterea absolut-absolută: nivelul teogonic
Articole ale lectorului Vlad Mureșan disponibile online, relevante pentru temele de discuție propuse în cadrul cursului:
Differenz-Schrift (partea a II-a)
BIBLIOGRAFIE
G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului, (trad. Virgil Bogdan), Ed. Academiei, București, 1965
G.W.F. Hegel, Phänomenologie des Geistes, Felix Meiner, Hamburg, 1988
***
Claudia Bickmann, (Hrsg.), Hegels Philosophie des Geistes, Traugott Bautz, Nordhausem 2016
Claudiu Baciu, Filosofia idealismului german. Repere pentru o nouă modernitate, Ed. Academiei Române, București, 2014.
Eugen Fink, Hegel. Phänomenologische Interpretationen der „Phänomenolologe des Geistes”, Vittorio Klostermann, Frankfurt, 2012
Martin Heidegger, Hegels Phänomenologie des Geistes, Vittorio Kostermann, Frankfurt, 1997
Jean Hyppolite, Genese et structure de la Phenomenologie de l’Ésprit, Aubier, Paris, 1946
Alexandre Kojeve, Introducere în lectura lui Hegel, (trad. Ovidiu Stanciu și Andrei Chițu), Ed. Tact, 2018
Jean-Pierre Labarriere, La Phénoménologie de l’Ésprit de Hegel, Aubier Montaigne, Paris, 1979
Jean-François Marquet, Leçons sur la Phénomenologie de l’Ésprit, Ellipses, 2004
Constantin Noica, Povestiri despre om după o carte de a lui Hegel, Ed. Cartea românească, 1980
Dragoș Popescu, Fenomenologia Spiritului. Prezentare, Ed. Paideia, 2015
Ludwig Siep, Der Weg der Phänomenologie des Geistes. Ein einführendes Kommentar zu Hegels `Differenzschrift` und zur `Phänomenologie des Geistes`, Frankfurt am Main, 2000.
Pirmin Stekeler, Hegels Phänomenologie des Geistes. Ein dialogischer Kommentar, Meiner, Hamburg, 2014
Robert Stern, Hegel and the Phenomenology of Spirit, Routledge, 2002
Miklos Vetö, De Kant à Schelling. Les deux voies de l’Idéalisme allemand, tome, II, J. Millon, Grenoble, 1998
Recenzii
Nu există încă recenzii.